Se cuvine să-l celebrăm pe Dan Grigore în întregul său, pentru că ne-a ilustrat prin propria-i viață, ca și prin arta sa, că un mare interpret conviețuiește în același trup și cu o conștiință.

Dan Grigore a trecut prin viață așa cum a trecut și prin istorie, fidel propriilor principii.

S-a născut în București, într-o familie mic burgheză, în care tatăl era ofițer de elită în aviație, iar mama avea înzestrări muzicale deosebite. A început să cânte înainte să învețe să vorbească, la o pianină aflată în casă. Odată, la un recital aniversar al carierei sale, Dan Grigore a povestit cum a început să cânte la pian înlocuind jucăriile. Iar între primele melodii pe care le-a învățat s-a numărat și Imnul Regal. Pe la cinci ani a compus un vals, iar părinții și-au dat seama că au de-a face cu un talent. S-au hotărât să investească în el. Astfel, după cum povestea Dan Grigore, din puținii bani pe care familia sa îi câștiga la începutul anilor ’50, erau plătite orele de pian. Un detaliu: bunicul său, fost deținut politic, i-a găsit prima profesoară de pian, la opt ani, pe Eugenia Ionescu, școlită la Conservatorul de la Leipzig și colegă cu Mihail Jora. A ajuns să primească gratuit lecțiile și le-a fost prezentat celor mai influenți muzicieni ai acelor ani.

Dacă-l asculți pe Dan Grigore vorbind despre maeștrii săi, cu modestia și gratitudinea pe care le transmite despre profesorii pe care i-a avut, ai impresia că îți vorbește un elev tocmai plecat de pe băncile școlii. Dar atunci când ajunge să povestească despre întâlnirea cu Cella Delavrancea, din tonurile calde ale vocii înțelegi că îți explică una dintre marile întâlniri ale vieții sale.

A debutat la 15 ani și a ajuns student la Conservator, avându-i profesori pe Florica Musicescu și Mihail Jora. A câștigat o bursă la Sankt Petersburg, iar de la revenirea în țară a studiat cu Cella Delavrancea, una dintre cele mai mari pianiste pe care le-a avut România, dar și o prețioasă prietenă a sa. A urmat și o bursă Herder și a început recunoașterea sa ca pianist important.

Anii comunismului au reprezentat, ca pentru toți artiștii români, alegerea cea mai dificilă: rămâi sau pleci în exil pentru a-ți împlini destinul. Lui Dan Grigore i s-a întâmplat să primească avizul pentru ieșirea din țară și așa a ajuns un nume cunoscut, cu o carieră internațională. Odată cu refuzul de a colabora cu Securitatea și de a-l omagia pe Nicolae Ceaușescu, în anii ’70, cariera pe scenele lumii a încetat. Nici invitațiile Nadiei Boulanger, nici bursele în Statele Unite, nimic nu i-a mai fost aprobat. I-au rămas deschise porțile sălilor românești de concert și a devenit reperul publicului meloman de la noi. Are aproape un aer de legendă perioada ultimă a anilor ’80, când sala Ateneului nu mai era încălzită, iar oamenii stăteau îmbrăcați în paltoane și cu căciuli pe cap, ascultându-i recitalurile în care novicii și connoisseurii erau purtați deopotrivă pe înălțimile lui Bach și în abisurile lui Brahms. Întrebat, odată, de ce nu a fugit din țară, Dan Grigore a spus că nu s-a putut rupe și că a fost curios să înțeleagă trauma pe care un întreg popor o trăia aici, iar în final a avut o experiență care l-a marcat profund.

Anii ’90 l-au găsit în plină maturitate profesională. De atunci a revenit în marile săli din Europa, America și Japonia. Numirea sa ca director al Filarmonicii George Enescu a însemnat restaurarea demnității publicului meloman. Radu Lupu, celălalt mare pianist român, stabilit în Statele Unite, a cântat în România la invitația lui Dan Grigore. Și Marina Krilovici, și Ileana Cotrubaș sau Radu Aldulescu, gloriile exilului, i-au răspuns la apel. Marea întâlnire artistică a sa consideră că s-a petrecut tot atunci, când Sergiu Celibidache, împreună cu Filarmonica din Munchen l-au avut ca solist pe Dan Grigore. Una dintre cele mai prețioase audiții ale Concertului în re minor al lui Mozart, K 466, este varianta Celibidache-Grigore, după părerea multor specialiști. Este singurul solist trăitor în România care, până la ultimele două ediții ale Festivalului Enescu, a cântat alături de mari dirijori și mari orchestre ale lumii. Într-un fel, și aceasta este o măsură de grație a recunoașterii anvergurii sale.

Despre Dan Grigore, la celebrare, se cuvine să-i omagiezi statura morală și, mai cu seamă, civică. În vremea în care familia regală era prigonită și criticată, Dan Grigore și-a clamat public loialitatea față de Regele Mihai, fiind cunoscut ca unul dintre cei mai autentici monarhiști. A fost chemat în funcții importante, s-a implicat și în politică, însă din 1996 s-a retras, dezamăgit de jocul neîndurător cu principiile. A refuzat postul de parlamentar pentru că propunerea i-a venit de la un partid republican. Dan Grigore a rămas, până astăzi, o voce a cetății. Deși studiază în fiecare zi, lasă claviatura pentru a-și spune părerea despre ce se întâmplă cu țara pe care nu a părăsit-o niciodată.

La Dan Grigore te impresionează, dincolo de măiestrie, eleganța cu care își expune criticile legate de politică și societate, forța argumentului și profunzimea credoului său. Și te contrariază, din această postură, a sobrietății și tenacității sale, insondabila resursă pentru umor. Imaginează-ți-l pe Dan Grigore cum stă pe Facebook și dă like la postările cu haz sau la cele încrâncenate. Inchipuiește-ți-l povestind cu o eleganță desăvârșită despre momentele sale memorabile de carieră sau de viață, cu hohote de râs atunci când situațiile ridicole, absurde se salvează prin umor. Sau cu profunda generozitate față de colegii săi mai tineri, cu duioșie, evocându-și maeștrii. Și cu patimă adolescentină susținând echipa Rapid. Nimic distonant. La Dan Grigore, expresia de sine, fie că te ajunge prin muzică sau printr-o declarație publică, este într-o perfectă armonie cu sine. Ca un pian perfect acordat, traversând timpul, dându-le viață partiturilor sale preferate de Rachmaninov, Grieg, Beethoven și Ceaikovski, Lipatti și Enescu.