Despre felul în care îmbrățișarea Chinei de către Vladimir Putin slăbește Rusia

El are nevoie de Xi Jinping mai mult decât are nevoie Xi de el — iar, drept rezultat, Asia Centrală se schimbă

6623
26 minute de lectură

Partenerul junior

PALATUL OFIȚERILOR DIN DUȘANBE, capitala fostei Republici Sovietice Tadjikistan, e folosit, printre altele, drept hotel pentru demnitarii care vin în vizită. Semnele sale de marcă sunt ferestrele colorate, neoanele violet și un restaurant chinezesc excelent. Ultimul nu este ceva foarte surprinzător. Edificiul cu farmecul său distinct a fost construit și oferit ministerului tadjic al Apărării de Republica Populară Chineză.

Nu este singurul dar de acest gen. Impozantul și noul palat guvernamental, și clădirea parlamentului care îl însoțește, acum în construcție, vin prin grija Partidului Comunist Chinez. Un diplomat occidental își amintește că sistemul de mesagerie vocală de la Ministerul de Externe, un alt astfel de dar, le vorbea în mandarină celor care telefonau. China a construit școli, a pavat drumuri, a săpat tunele și a împrumutat Tadjikistanului 1,3 miliarde de dolari – aproape jumătate din datoria sa externă. Ea extrage aurul și argintul acestei țări și îi încălzește locuințele cu o mare centrală pe cărbuni, care generează căldură și electricitate. Ea furnizează CCTV și camere de filmat pentru trafic; logoul care strălucește pe mașinile de poliție din Dușanbe este „Ajutor din China.”

Tadjikistanul este cel mai sărac dintre statele din Asia Centrală, lipsindu-i resursele naturale ale Kazahstanului, ale Uzbekistanului și ale Turkmenistanului. El a fost slăbit și mai mult de războiul civil. Acest fapt face ca generozitatea Chinei să iasă în evidență. Dar ea poate discret văzută și la vecinii mai înstăriți.

Motivele largheței acesteia sunt diferite. China suprimă și arestează oameni din etniile musulmane, mai ales pe uiguri, pe scară largă, în regiunea autonomă Xinjiang, la granița cu Tadjikistanul și Kazahstanul. Asia Centrală este la fel de importantă pentru noul drum al mătăsii al Chinei, Inițiativa Belt and Road (BRI), cum era și cel vechi. China a investit masiv, așadar. „China face ceea ce făcea, odinioară, Uniunea Sovietică”, spune un fost oficial tadjic.

Ce înseamnă asta pentru succesorii Uniunii Sovietice? Rusia consideră încă Asia Centrală, pe care țarii au colonizat-o în secolul al XIX-lea, ca pe ograda sa, mai ales în probleme militare. De unde și apartenența Tadjikistanului la Organizația Tratatului pentru Securitatea Colectivă, o alianță condusă de Rusia. Atâta timp cât interesul Chinei în această regiune s-a limitat mai ales la domeniul investițiilor, lucrul a fost tolerabil pentru Rusia, chiar bine-venit.

Dar, prin 2016, dacă nu chiar înainte, unități ale armatei chineze au început să apară în Tadjikistan, aparent ca să păzească o fâșie din Afganistan, care separă Tadjikistanul de Pakistan, numită Coridorul Wakhan. Mai târziu în acel an, China a organizat un exercițiu militar cu armata tadjică, unii dintre ofițerii mai tineri ai acesteia fiind instruiți la Shanghai.

China și Tadjikistanul neagă prezența militară a Chinei în țară. „Amintiți-vă că nu ne-ați văzut niciodată aici”, i-a spus un soldat în uniformă chinezească unui reporter de la Washington Post, care a dat peste un avanpost chinez, lângă orașul Murghab. Atașații militari au detectat însă zeci de militari chinezi, tabere de instrucție și posturi de gardă în Munții Pamir, care au jucat un rol în marea strategie încă din zilele lui Alexandru cel Mare.

Această activitate militară sporită a enervat Moscova, spune Alexander Gabuev, un sinolog de la Centrul Carnegie, din Moscova, un think tank. Dar, așa cum subliniază un diplomat indian, Moscova nu are de ce să se plângă: „Rusia nu poate să se confrunte cu China, pentru că depinde de ea”. În schimb, Rusia și-a arătat mușchii. În 2018, Rusia și-a adus cel mai modern echipament în Tadjikistan, pentru propriile exerciții militare, aproape de amplasamentul celor chinezești. Serghei Șoigu, ministrul rus al apărării, a vizitat Palatul Ofițerilor de la Dușanbe, când a fost, recent, în Tadjikistan, pentru a inspecta cei 7 000 de militari din Divizia Motorizată de Pușcași 201, cea mai mare desfășurată de Rusia în exterior. Poate că s-a oprit pentru o porție de rață cu tăiței, sub ochiul atent al președintelui Chinei, Xi Jonping, al cărui tablou tronează pe peretele restaurantului ministerului. Bucătarul-șef poate fi văzut în anturajul său.

Poziționarea militară în această regiune îndepărtată furnizează o imagine semnificativă a tensiunii care stă la baza prieteniei oficiale dintre Rusia și China, o prietenie pe care Vladimir Putin, președintele Rusiei, a promovat-o intens, de la mijlocul anilor 2000. Este una în care el pune multă bază pe public. „În ultimii ani, grație participării voastre directe, relația dintre Rusia și China a atins un nivel fără precedent de înalt”, i-a spus Putin lui Xi, în 5 iunie, când președintele chinez și o delegație de o mie de oameni au zburat la Forumul Economic de la Sankt Petersburg, pe care Putin îl ține în fiecare an.

„Rusia este țara pe care am vizitat-o de cele mai multe ori, iar Președintele Putin este cel mai bun prieten și coleg al meu”, a declarat Xi. Cei doi s-au plimbat în jurul Grădinii Zoologice din Moscova, au inspectat doi urși panda împrumutați de China ca semn de mare încredere și au fost întâmpinați, în mandarină, de copii ruși. Nimeni nu a cântat totuși „Rușii și chinezii – frați pentru vecie”, scrisă acum 70 de ani, pentru a sărbători prietenia eternă dintre Iosif Stalin și Mao Tze Dun.

Vocea fluviului Yangtze se aude pe Volga

Chinezii văd luminile Kremlinului;

Nu ne este frică de o furtună militară

Dar se simțea că s-ar fi putut teme.

Ca și cei doi măcelari de odinioară, Putin și Xi sunt legați unul de altul de un adversar comun, America. Dar există diferențe cruciale între resentimentele de azi și lupta pe viață și pe moarte din trecut. Una este că Războiul Rece a fost o luptă pentru a demonstra modelul taberei care reprezintă viitorul pentru lume. Confruntarea de azi respinge ideea oricărui viitor singular. Rusia și China își justifică autoritarismul pe baza diferenței de civilizație. Ele nu susțin că valorile lor sunt universale, dar nu acceptă valorile occidentale, ca atare.

Mai practic, în 1949, Mao era partenerul junior pe care Stalin simțea că îl poate controla. Azi, Xi deține majoritatea cărților. Nu mai târziu de 1989, PIB-ul Uniunii Sovietice era de peste două ori mai mare decât cel al Chinei. Azi, PIB-ul Chinei este de șase ori mai mare decât cel al Rusiei, măsurat la paritate de putere de cumpărare. Rusia se plasează pe locul al zecelea între piețele de export ale Chinei, puțin deasupra Filipinelor, dar mult sub India. China este a doua mare piață de export a Rusiei, după UE. Ea cumpără mai mult petrol rusesc decât orice altă țară.

O astfel de asimetrie economică se reflectă în politica externă. Atunci când un diplomat occidental l-a întrebat pe un oficial chinez dacă prezența militară a Chinei în Tadjikistan a fost aprobată de Rusia, i s-a răspuns: „Și noi facem comerț cu Rusia”, pe un ton care sugera că Rusia ar face bine să țină cont de asta. Dinamica schimbată a relației merge însă dincolo de aceasta. Abordarea lui Putin în privința Chinei face ca Rusia să fie dependentă din punct de vedere tehnologic și politic de vecina sa. Așa cum spune Alexei Navalnîi, un lider al opoziției: „Demersurile lui Putin de azi îl vor face, aproape sigur, pe viitorul lider al Rusiei un ostatic al politicii sale față de China… Va fi foarte dificil pentru un viitor lider să aducă cooperarea cu China într-un format care să fie benefic pentru Rusia și să fie sprijinit de populație.”

Problema sprijinului de către populație evidențiază o a doua asimetrie în raporturile dintre cele două țări. Pentru China, relația cu Rusia este o relație externă – una importantă, complexă, dar ceva ce ține de afacerile de stat. Pentru Rusia, noua apropiere țintește probleme de identitate națională. Elitele rusești s-au definit, timp de secole, uitându-se spre Occident. A deveni prima putere europeană care intră sub incidența Chinei înseamnă o răsturnare – chiar o respingere – a acestei istorii.

Visul lui Raskolnikov

De la finele secolului al XVII-lea, cei care au condus Rusia au fost convinși că ea va fi o putere europeană – Sankt Petersburg era manifestarea fizică a acestei alegeri – și au respins, cu fervoarea celui convertit, tradițiile sale asiatice. Ecaterina cea Mare, de descendență germană, a jurat să-i alunge pe turci din Europa, să îmblânzească China și să deschidă comerțul cu India. În secolul al XIX-lea, rușii pro-occidentali percepeau China ca pe un exemplu de stagnare, birocrație, corupție și despotism. Atunci când Rusia s-a extins spre Est, subjugând statele din Asia Centrală, ea s-a văzut făcând asta din perspectiva unei puteri modernizatoare, europene.

Ideologia comunistă a complicat lucrurile. Karl Marx a identificat ceea ce a numit el „modul de producție asiatic”, care se distingea prin lipsa drepturilor de proprietate privată și un stat despotic, centralizat. Rusia revoluționară, considerau cei care credeau de-a binelea, avea posibilitatea să înlăture acel sistem, împreună cu cel capitalist. Ea putea fi pentru Asia ceea ce Europa era, de multă vreme, pentru Rusia: un exemplu de progres în Occident. Stalin nu avea nicio problemă cu statele despotice centralizate per se, dar el vedea în comunismul asiatic o forță ce trebuia sprijinită. El l-a ajutat pe Mao să cucerească Tibetul și Xingjiangul și l-a inclus într-o alianță. După moartea lui Stalin, relațiile s-au deteriorat. În relaxarea de sub Hrușciov, China era trecutul nereconstruit; Mao a afirmat că Rusia este revizionistă. La finele anilor ʼ60, au existat ciocniri între trupele sovietice și cele chineze, de-a lungul frontierei.

După căderea Uniunii Sovietice, visul Rusiei ca putere deplin occidentală a fost reînviat cu toată forța. „Principiile noastre sunt clare și simple: supremația democrației, a drepturilor și a libertăților omului, standarde morale și legale”, a declarat președintele Rusiei, Boris Elțîn, la ONU, în 1992, aliniind țara cu America și Europa. Nu a existat o curtoazie similară pentru Răsărit. „Ideologia ne diferențiază de China, dar suntem vecini și trebuie să cooperăm.”

În anii ʼ90, lucrurile s-au înrăutățit. Pașii Rusiei spre capitalism au fost martorii declinului economic și ai ascensiunii oligarhilor; bombardarea Serbiei de către NATO, cu toate obiecțiile Rusiei, a fost o lovitură puternică pentru mândria ei slavă. Dar, atunci când Putin – care nu crede deloc în valorile comune pe care le-a invocat Elțîn – a ajuns la putere, el încă vedea Occidentul ca model pentru modernizarea Rusiei și a făcut eforturi adecvate pentru a ajunge la o înțelegere. El nu a obiectat la aderarea țărilor baltice la NATO și a spus tot ce trebuia după atacurile din 11 septembrie 2001.

În schimb, spun criticii ruși ai Occidentului, precum Alexander Lukin, de la Școala Superioară de Economie de la Moscova, el nu a primit nimic altceva decât motive de iritare: impietarea asupra sferei de influență a Rusiei prin „revoluțiile colorate” din Ucraina și alte mașinațiuni, precum și critici ale abuzurilor comise în privința drepturilor omului. Într-o carte despre relațiile dintre Rusia și China, Lukin scrie: „Occidentul a fost… cel care a distrus ideea creării unui nou sistem de politică globală, bazat pe dreptul internațional. Occidentul a fost… cel care și-a folosit omnipotența temporară pentru a crea o lume în care statele puternice pot să ia tot ce este de luat, distrugând orice granițe și încălcând orice tratate de dragul unei „cauze juste”. Întoarcerea Rusiei spre China a urmat, prin această logică, eșecului Occidentului de a accepta Rusia, cu toate defectele ei, și de a o asimila în lumea civilizată.

Dar aceasta nu este povestea întreagă. În 1994, Igor Gaidar, arhitectul reformelor de piață ale Rusiei, susținea că există două căi pentru ca Rusia să se întoarcă spre Occident. Ea putea să încerce să ajungă din urmă Occidentul prin mobilizarea resurselor de stat – modelul urmat de la Petru cel Mare, până în anii ʼ30, cu mare cost în vieți omenești. Sau putea să devină realmente occidentală prin „îmblânzirea statului” și dezvoltarea acelui tip de instituții care stimulează spiritul antreprenorial și creșterea pe termen lung.

Dacă Rusia nu va urma niciuna dintre aceste două căi, spunea Gaidar, ea va trebui să se orienteze spre Est – o alternativă pe care o rezuma printr-un aforism al vechiului om de stat chinez Shang Yang: „Când oamenii sunt slabi, statul este puternic”. Acesta ar putea fi motto-ul lui Putin. În „manifestul mileniului”, Putin a declarat clar supremația statului asupra drepturilor și libertăților individuale.

Modelul asiatic de politică

Satrapii lui Putin din serviciile de securitate — siloviki — au pus mâna pe companiile private. Activele lor au fost redistribuite între asociații lui Putin, iar mulți dintre aceștia vor deveni și beneficiarii investițiilor chineze. „Partea leului din banii chinezi merge la prietenii lui Putin”, spune Gabuev, de la centrul Carnegie. Ghennadîi Timcenko, care a strâns o avere estimată la 13,4 miliarde de dolari vânzând petrolul rusesc în Occident, dar care a fost, între timp, dat afară din Europa de sancțiunile americane, este acum președintele consiliului de afaceri ruso-chinez al lui Putin.

Rentierii ruși și interesele lor pe termen scurt joacă un rol central în relațiile sino-rusești. „Uneori, se pare că politica Rusiei față de China este determinată de interesele de lobby ale greilor de la Kremlin”, spune Andrei Kortunov, șeful Consiliului pentru Afacerile Internaționale ale Rusiei, un think tank. Reciproca nu este valabilă. Firmele private chineze se feresc să investească în Rusia. Unele se tem de sancțiunile americane; altele se tem de lipsa drepturilor de proprietate și a regulilor clare. Ca să operezi în Rusia, ai nevoie de ceea ce oamenii de afaceri chinezi numesc acum bao hu san — o umbrelă de protecție din partea siloviki. De ce să faci efortul, pentru o piață atât de mică? E o ironie la mijloc aici. Regimul Rusiei a optat pentru Est; dar chinezii și investitorii chinezi sunt interesați de Rusia doar în măsura în care este occidentală. Investitorii vor stat de drept, nu sistem bazat pe cumetrii. Turiștii vor Sankt Petersburg, nu Tuva.

Dar dacă oamenilor de afaceri nu le-a păsat prea mult de prăbușirea Uniunii Sovietice, oficialii din Partidul Comunist Chinez au văzut în aceasta o amenințare teribilă. Superputerea comunistă a căzut nu în fața forțelor din exterior, ci a nemulțumirilor din interior; partidul din China era foarte conștient de faptul că protestatarii din Piața Tiananmen se dădeau în vânt după Mihail Gorbaciov, în 1989. Aceasta mai însemna și că China trebuia să se preocupe de noua generație de state predominant musulmane de la granițele sale și sprijinea posibilitatea unui bloc dominant occidental, care să se întindă de la Vancouver la Vladivostok.

Principala sarcină a Chinei devenea, așadar, să se convingă că o Rusie reasigurată va acționa ca un tampon, cel mult unul prietenos, și cel puțin unul neutru, între ea și America. China nu voia un vecin slab; dar nu voia nici unul puternic. China a investit; a zâmbit; a cumpărat petrol și arme (deși nu erau, atunci, cele mai bune). Ea tindea să voteze cu Rusia în Consiliul de Securitate al ONU, cu excepția cazurilor în care și-ar fi provocat probleme suplimentare cu America. Astfel, de pildă, nu a criticat anexarea Crimeei de către Rusia. Dar nici nu a recunoscut-o.

În schimb, a profitat de ea. Anexarea Crimeei și invazia Ucrainei au eliminat, pentru viitorul previzibil, orice risc al unei alianțe între Rusia și America. Acțiunile lui Putin au distras atenția Occidentului de la China; ele au făcut și ca Rusia să fie mai dependentă de China. În mai 2014, la săptămâni după invazie, Putin și o suită de oameni de afaceri și oficiali au zburat la Shanghai pentru a pune bazele unui nou parteneriat. Acordurile încheiate au inclus un contract de gaz, de 400 de miliarde de dolari, pe 30 de ani, care să se realizeze printr-o conductă din Extremul Orient, numită „Puterea Siberiei”. Ea va începe să opereze până la finele acestui an. Rusia și China și-au intensificat, de asemenea, cooperarea în găsirea de modalități pentru a deschide trecerea de la nord-vest pentru nave, mai ales cea de gaze naturale lichefiate (LNG). Restricțiile informale pe tipurile de investiții pe care le poate face China în companiile petroliere au fost eliminate; întreaga gamă de arme non-nucleare ale Rusiei e este acum disponibilă pentru Beijing, inclusiv sistemul anti-aerian S-400.

Această dependență nu trebuie confundată cu o alianță. Propagandiștii ruși, și în interior, și în China, au profitat de actualul război comercial pentru a răspândi flăcările conflictului și a-și proclama națiunea ca victimă și ea a agresiunii americane. China rămâne însă fidelă poziției sale afirmate de evitare atât a alianțelor, cât și a inimicițiilor. „Cea mai importantă relație pentru noi este cea cu America. Nu vrem să repetăm greșelile lui Stalin și Mao”, spune Feng Yujun, șeful Centrului pentru Studii despre Rusia și Asia Centrală, de la Universitatea Fudan. „Rusia este mai dependentă de China decât este China de Rusia.”

Un yuan pentru companie

China poate că nu dorește o alianță, dar ea se bucură de acea dependență. Și vrea să se asigure de continuarea ei. În timp, Rusia ar putea să încerce să se întoarcă din nou spre Occident, fie datorită unei schimbări a puterii de la Kremlin – care tinde să provoace astfel de răsturnări, cum a făcut atunci când Hrușciov i-a urmat lui Stalin –, fie din cauză că oamenii vor începe să deteste acțiunile Chinei, așa cum o fac deja unii din Siberia. „Rusia va reacționa atunci când China va impieta asupra definiției psihologice a ceea ce înseamnă să fii o societate rusească”, spune un diplomat occidental. Pentru a-și menține interesele în siguranță împotriva unei asemenea răsturnări, China lucrează la crearea unui puternic lobby pro-chinez în interiorul cercurilor politice rusești și pentru a crea dependențe atât structurale, cât și de fond, care să supraviețuiască oricărei schimbări politice din Rusia, spune Gabuev.

În sectorul energetic, China are acces la unele dintre cele mai valoroase resurse ale Rusiei. Firmele de stat de energie din China dețin o cincime din proiectul unui LNG Arctic, dezvoltat de Novatek, o firmă de energie parțial deținută de Timchenko. Aproape jumătate din întregul echipament de foraj folosit de firmele petroliere din Rusia provine din China. China a ajutat Rosneft, compania petrolieră de stat a Rusiei, să facă achiziții și cumpără din ce în ce mai mult petrol de la ea. Putin și Xi au convenit să sporească volumul lor de comerț evaluat în yuani și ruble, parțial ca să evite sancțiunile. Deținerile de yuani ale băncii centrale a Rusiei reprezintă acum 14% din rezervele sale totale, chiar dacă yuanul nu este deplin convertibil. Aceasta este de zece ori mai mult decât deține orice altă bancă centrală, potrivit lui Gabuev.

Rusia devine dependentă și de tehnologia chineză. Huawei, o companie care este pusă la index de America, își trimite echipamentele de telecomunicații 5G în Rusia. Alibaba, un gigant al comerțului electronic din China, a intrat într-o firmă mixtă cu Mail.ro, proprietarul celor mai mari rețele sociale din Rusia. Legea draconică a Rusiei privind „suveranitatea internetului”, actualmente în parlament, este copiată după cea din China și se speră să fie folosită tehnologie chineză pentru implementarea ei. Dahua Technology ajută Rusia la identificarea facială. Camere Hikvision îi supraveghează pe locuitorii Moscovei. Grigory Yavlinsky, un politician liberal, susține, într-un articol recent despre aceste tranzacții, că a transforma Rusia în „satelitul Chinei… de dragul de a pune America la colț este dovada unei miopii de neiertat.”

Leonid Kovachich, un jurnalist care monitorizează modul în care Rusia folosește tehnologie chineză, spune că oficialii ruși sunt conștienți de riscurile de securitate asociate cu penetrarea Chinei și încearcă să folosească software și algoritmi rusești. Dar nu pot scăpa de hardware-ul chinez. Putin a spus odată că țările și companiile care domină inteligența artificială (AI) vor conduce lumea. AI-ul Rusiei va proveni, probabil, aproape în întregime din China.

Asimetriile și contradicțiile din relație sunt cele mai evidente în Asia Centrală. Să luăm, de exemplu, Organizația de Cooperare din Shanghai (SCO), creată la finele anilor ʼ90. China a considerat-o o cale de extindere a influenței sale economice și politice în Asia Centrală; la un institut SCO din Shanghai sunt instruiți ofițerii tadjici și alții din Asia Centrală. Rusia a văzut-o ca pe o cale de a bloca o astfel de expansiune. De aceea, acum doi ani, a insistat să li se permită Indiei și Pakistanului să adere. Rusia a încercat și să respingă încercarea Chinei de a crea o zonă de comerț liber în cadrul SCO, prin crearea unei Uniuni Eurasiatice, pe lângă Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Scopul a fost, cum spunea un diplomat indian, de a proteja propria piață a Rusiei de mareea de mărfuri chinezești.

În ceea ce le privește, țările din Asia Centrală văd în SCO o garanție de securitate nu atât împotriva Chinei, cât împotriva Rusiei, mai ales după anexarea Crimeei și războiul din Ucraina. Temerile sunt palpabile mai ales în Kazahstan, cea mai bogată dintre țările din Asia Centrală, și care are cea mai lungă graniță cu Rusia. Asemenea Ucrainei, în 1994, Kazahstanul a renunțat la armele nucleare sovietice pe care le moștenise, în schimbul angajamentului că America, Marea Britanie și Rusia îi vor apăra integritatea teritorială și suveranitatea.

Două decenii mai târziu, anexarea Crimeei de către Rusia a dezvăluit adevărata valoare a „memorandumului de la Budapesta”. Câteva săptămâni mai târziu, Nursultan Nazarbayev, primul președinte al Kazahstanului, îi cerea asigurări lui Xi în privința securității țării sale. Pentru a potoli Moscova, Kazahstanul a aderat și la Uniunea Eurasiatică, deși într-o versiune restrânsă. „Rusia voia să fie o uniune politică și economică, cu o monedă unică, și un singur parlament. Am reușit să o diluăm”, spune unul dintre negociatorii kazahi.

Micii dragoni

Diferența dintre abordarea Rusiei și cea a Chinei față de Asia Centrală este izbitoare. Rusia agită bâta, China oferă morcovi. Ea folosește fiecare instrument din cutia ei de scule soft-power, uneori destul de învechite, ca să câștige de partea sa elitele la guvernare din Asia Centrală și să contracareze resentimentul public față de China, care a fost întărit de abuzurile din ce în ce mai mari ale Chinei împotriva musulmanilor – kazahi, ca și uiguri – din Xinjiang, pe motive de securitate internă. Se pare că jocul de-a vecinul generos dă roade. Atunci când America a sondat guvernele din regiune ca să vadă dacă ar putea critica reprimarea chineză din Xinjiang la ONU sau la Organizația Statelor Islamice, nu a găsit doritori. Kazahstanul i-a închis pe activiștii care încercau să vorbească despre experiențele lor în lagărele de reeducare din Xinjiang.

„Rusia încă ne vede ca pe o parte din imperiu și nu consideră că trebuie să ne câștige încrederea”, spune un înalt oficial guvernamental din Kazahstan. „Ea vorbește mereu despre alianțe, ceea ce implică o confruntare cu o terță parte, în timp ce China vorbește despre «prieteni».” Această prietenie contează mult pentru elitele din aceste țări, din motive care abundă în ironie istorică. În secolul al XIX-lea, Asia Centrală voia să rămână așa cum era, dar elitele ei voiau să se occidentalizeze. Și, a naibii treabă, ele văd în prietenia chineză calea de a atinge acest scop.

Deși majoritatea guvernelor din Asia Centrală dau înapoi în fața Uniunii Eurasiatice a Rusiei și a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, ele îmbrățișează proiectul BRI al Chinei – care a fost anunțat oficial în Kazahstan, în 2013 – atât ca o oportunitate economică, cât și ca o garanție de securitate. Nazarbayev a fost cel care a propus primul refacerea vechiului drum al mătăsii prin Kazahstanul fără ieșire la mare. „Noi suntem în mijlocul unui continent”, observa el odată. „Nu avem acces la mare. Dar, așa cum a spus un om de afaceri (chinez), «China este oceanul nostru».”

Spre deosebire de Rusia, China investește bani acolo unde face vorbire. Cu doi ani în urmă, China Ocean Shipping Company a devenit proprietara cu 49% a „dry port”-ului Khorgos – un vast terminal de drumuri și căi ferate de la granița kazaho-chineză, care este un obiectiv central pentru BRI. După câteva luni, a apărut pe partea chineză a graniței un oraș cu centre comerciale, o roată mare de amuzament, blocuri-turn și restaurante uigure.

„China vede Asia Centrală în primul rând ca pe o cale de stabilizare a Xinjiangului. Dar ea este și un teren de testare pentru politica externă a Chinei și pentru capacitatea ei de a intra în spațiul standard al Rusiei”, spune Raffaello Pantucci de la Royal United Services Institute, un think-tank din Londra. În ultimii 20 de ani, China a doborât monopolul Rusiei asupra conductelor de energie din Asia Centrală. Transneft, un operator rus de conducte, controla odinioară fluxul petrolului din Kazahstan. Acum, Kazahstanul își exportă petrolul printr-o nouă conductă, construită în 2009. „China rescrie întreaga regiune. Toate drumurile duceau, odată, la Moscova. Acum, toate drumurile duc la Beijing”, spune Pantucci.

Rusia are încă o influență culturală, lingvistică și politică asupra Asiei Centrale. Ea le dă locuri de muncă lucrătorilor săi imigranți, controlează mass-media și spațiul de informații și crede că poate numi sau răsturna guvernele de acolo. Este posibil să fie așa. Dar asta nu îngrijorează China prea mult. „Nu contează cine este chiriașul, dacă tu ești proprietarul clădirii”, spune un alt diplomat occidental.

Aplecarea balanței este evidentă pe principalul bulevard din Osh, un oraș din Kârgâzstan. Lângă marea statuie a lui Lenin, cu brațul întins, care domină piața principală, se află un nou reper: Shanghai City, cel mai mare hotel din oraș. Azizbek Karabaev, managerul său, în vârstă de 31 de ani, a lucrat în Rusia, la începutul anilor 2000, dar în 2012 a început să învețe chineza și s-a dus în China ca să studieze afacerile hoteliere. Shanghai City le oferă posibilități de practică studenților care învață chineza. „E o uriașă cerere de interpreți de chineză”, spune Karabaev. Fiul său de șase ani, Adilkhan, abia înțelege rusește, dar vorbește fluent mandarina. Are și un nume chinez: Wang Xiao Long sau Micul Dragon.”

Acest articol a apărut în secțiunea Briefing din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Partenerul junior”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele