Diferența dintre cât de mare e PIB-ul și cât de mic ar trebui să fie se ascunde în sistemul bancar

181
5 minute de lectură

Propun o succintă trecere în revistă. După ce PIB-ul României a crescut de la 41 de miliarde de euro, în anul 2000, la 61, în 2004, s-a accelerat brusc la 142 de miliarde, până în 2008. După care, corecția din anul de recesiune 2009 a fost de mici dimensiuni, dacă luăm în calcul că PIB-ul s-a ajustat la 120 de miliarde, iar apoi a urcat la 150 de miliarde de euro, în 2014, și la peste 200 de miliarde, în 2018 – 2019.

Coincidența face însă ca, în paralel cu PIB-ul, să fi crescut și prețul activelor imobiliare. Oare de ce? Pentru că atunci când prețul unui activ se mărește, el poate fi pus garanție la bancă și, pe baza lui, se obține credit. Apoi, cu banii împrumutați, se cumpără alte active și prețul imobilelor urcă mai abrupt. Iar la sfârșit, ce să vezi? PIB-ul „explodează”!

Sigur, în discuție nu trebuie uitat de cursul de schimb. O rată în scădere stimulează liniile de credit de la banca-mamă la subsidiare – pe care metodologia le include în categoria investițiilor – să devină împrumuturi interne, pentru a se vedea limpede pe baza căror lichidități a urcat prețul activelor. Așadar, ce a umflat PIB-ul României? Emisiunea de monedă, pe seama garanțiilor supraevaluate.

A venit însă anul 2009. PIB-ul ar fi trebuit să se întoarcă spre nivelul de echilibru din 2004, în lipsa finanțării din exterior. Numai că s-a inventat Programul Prima Casă care să conserve prețul activelor, ceea ce a limitat corecția PIB… Iar faptul că activele imobiliare sunt încă supraevaluate se vede când privim spre creditele neperformante, pe care, un bun interval de timp, băncile mai mult le-au reeșalonat, decât au executat garanțiile. Deci diferența dintre cât de mare e PIB-ul și cât de mic ar trebuie să fie se ascunde în sistemul bancar.

Și firește că, la un PIB plasat în limitele decenței, s-ar vedea că veniturile fiscale nu reprezintă o treime din acesta, ci se găsesc peste media UE, că suntem supraîndatorați, nu subîndatorați, că deficitul bugetar a fost mult mai mare în ultimii ani… Cred că am reușit să dezleg „misterul” din spatele veniturilor fiscale mari, care par mici. Problema care mai rămâne în dezbatere este dacă respectivele venituri trebuie să se plaseze la peste 50%, ca în economia Franței, sau la o treime, ca la „concurența” din Irlanda/Polonia.

Jürgen Stark, fost membru al board-ului executiv al BCE, obișnuia să spună: „Guvernele europene riscă să împărtășească soarta dinozaurilor, dacă nu își reduc cheltuielile publice”. El era de părere că statele ar putea avea cele mai bune evoluții economice și sociale în cazul în care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa între 30% și 35% din PIB.

În fine, nu e prima oară când spun că nu creşterea economică trebuie să o urmărim, ci redistribuirea veniturilor pe criterii de productivitate. Acest lucru nu prea se întâmplă acum sau să zicem că s-ar încerca cu ajutorul fondurilor europene, dar care nu finanţează lucrările de infrastructură mare la costuri reale, ceea ce erodează potenţialul viitorului.

Premisa de la care se pornește e că România este o ţară mică în UE și nu se vede că e întreţinută clientela de partid cu preţuri la autostrăzi de patru ori mai mari, în loc ca obiectivul urmărit să fie recuperarea investiţiei, în condiţiile în care nu poţi percepe tarife pentru circulaţia pe şoselele rapide, la fel ca în Franţa sau Italia.

Deci importantă nu este creşterea PIB-ului în sine, ci realocarea resurselor pe criterii de performanţă, nu crearea unor „bubble”-uri  în zona imobiliară unde are interes clientela politică la nivel de exproprieri. Fondurile europene care au legătură cu creşterea peste media UE a PIB-ului românesc sunt destinate armonizării infrastructurii comunitare, nu unei egalizări a veniturilor actualei clientele politice cu ale celei legate de forţa politică anterioară.

Şi degeaba am depăşit Portugalia (şi urmează Cehia), dacă mărirea de PIB nu are calitatea necesară. Este una nelichidă, făcută cu majorare de preţ de active şi cu salarii rupte de productivitate, iar aceste aspecte se văd în inflaţie, fie că ne uităm la cea de la consumator, fie la deflatorul PIB. Inflaţia este provocată cu unicul scop de a crește colectarea de taxe şi impozite, ceea ce inhibă investiţiile străine şi economiile la nivelul unor gospodării deja supraîndatorate, în ansamblu. Și, în lipsa suportului investiţional extern şi intern, se iau bani cu împrumut, în special de pe piaţa internaţională de capital.

Iată cum – fără formare brută de capital – cât de puţin se asociază creşterea PIB cu sporurile de productivitate. Banii deturnaţi de la scopul lor, dezvoltarea, ajung, cel mult, în bonduri. De ce nu investeşte clientela politică resursele care i-au fost atribuite pentru ca economia să funcţioneze pe criterii de eficienţă? Nu prea ştie cum s-o facă? Atunci, dacă habar n-are, de ce e lăsată să se ocupe cu asta? Iar singurul scop al politicului ar fi, de fapt, să protejeze pe cineva care nu se pricepe la ceea ce face?

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele