Poate e mult, poate nu, dar vorbim și în acest număr tot despre o baladă, pentru că de regulă cânticele populare, sub orice formă, spun mult despre spiritul și mentalitatea unui popor. Vezi la nemți niebelungii, la francezi Roland, la spanioli Cidul și la englezi Beowulf.

de Gandi Georgescu

Noi vorbim azi despre Toma Alimoș „Haiduc din țara de jos” și despre Manea, influent baron local, posesor de mari averi și mulți slujitori. Autorul popular, anonim și colectiv, ne spune din prima, ca să nu fim atacați de surprize fatale, că Toma Alimoș era „Nalt la stat / Mare la sfat”. Asta înseamnă că era un măgădău cam de 1,80-1,85 metri (pentru că pe vremea aia oamenii erau mai micuți de statură). Sintagma care trebuie să ne atragă atenția este însă „mare la sfat”. În mod normal asta ar trebui să însemne înțelept. Însă, citind cum se cuvine balada, observăm că Toma era de fapt un palavragiu, un vorbă-lungă, unul care învârte cuvintele, care are, în limbaj colocvial, papagal. Asta îl ridică, evident, mult deasupra oamenilor simpli, în proporție absolută analfabeți și cărora le stârnește admirație. Deci să nu ne închipuim că era vreun filosof al limbajului, ci un ins pe care de la începutul baladei îl găsim „mâncând frumușel”, cel mai probabil direct cu cuțitul, o pulpă de vițel și bând vin direct „din burdușel”. Aici trebuie musai amintită mania românilor de a diminutiva diverse substantive, oricât de mari ar fi ele. Spunem ciorbiță la ciorba din oală, mămăliguță la ditamai mămăliga întoarsă în gogeamite ceaunul și burdușel la un burduf de cel puțin zece litri.

Starea de haiduc îl făcea pe Toma să fie un singuratic. Dar nu alienarea era problema lui principală, ci faptul că nu avea cu cine să bea. Asta reiese fără echivoc din baladă: „Închinar-aș și n-am cui.” Eroul ar vrea să bea cu copacii „Închinar-oi codrilor / Ulmilor / Și fagilor, / Brazilor, / Paltinilor”, ar ciocni până și cu sabia și nu în ultimul rând cu murgul. Din păcate, toți mai sus enumerații nu pot bea. Ca atare, Toma e forțat să bea singur. Generos, autorul anonim îi aduce un companion. Intră în scenă Manea, „Manea slutul și urâtul / Manea grosul și-arțăgosul”. Care vine să-i ceară socoteală. Abia acum, în acuzațiile lui, înțelegem faptele penale ale lui Toma: „Copile / Mi-ai înșelat, / Florile / Mi le-ai călcat, / Apele mi-ai turburat, / Livezi / Verzi / Mi-ai încurcat, / Păduri / Mari / Mi-ai dărâmat.” Deci viol în formă continuată și tăiere de păduri. Eventual și retrocedări ilegale. Destul pentru o condamnare cu executare de cel puțin 15 ani. Toma, care era deja în stare avansată de ebrietate, îi propune lui Manea un acord de înțelegere hilar însoțit de recunoașterea faptelor. „Ce-i văzut / Om mai vedea, / Ce-am făcut / Om judeca; / Pân-atuncea, măi fârtate, / Dă-ți mânia la o parte / Și bea ici pe jumătate, / Ca să ne facem dreptate!” Manea însă vede dreptatea cu alți ochi. ÎI pretinde, de la obraz, calul. „Ia să-mi dai tu mie seamă, / Ia să-mi dai pe murgul vamă!”

Stranii sunt ambele cerințe de reconciliere. Manea se preface că acceptă vinul și-l înjunghie în zona subtoracică pe Toma. În limbaj popular, îi varsă mațele pe jos. „Paloș mic că răsucea, / Pântecele / I-atingea, / Mațele / I le vărsa.” După care încalică pe o șa și pleacă de-acoloșea, ca să păstrăm terminologia. Aici se putea încheia balada, dacă ar fi fost o știre la România TV. Din fericire, Toma, deși amețit, își recuperează mațele, le pune la locul lor inițial, se încinge cu un brâu și pleacă după autorul tentativei de omor calificat. Nu înainte de a ține un discurs liric senzațional. Adresat de data asta murgului pe care până de curând îl considera necuvântător. „Dar mi-e murgul vită mută, / Mă privește și m-ascultă, / N-are gură să-mi răspundă!” Se pare că murgul înțelegea și vorbea perfect limba română, dar nu lăsa să se înțeleagă acest lucru înspăimântat de perspectiva discuțiilor interminabile și irelevante cu palavragiul Toma. De data asta, situația fiind una de urgență extremă, rupe tăcerea. „Iată coama, sai pe mine / Și de-acum te ține bine / Să-ți arăt la bătrânețe / Ce-am plătit la tinerețe!” Toma, ținându-și cu o mână mațele care îi stau să cadă și cu cealaltă paloșul, încalecă, îl ajunge din urmă pe Manea și îl decapitează. Apoi îi dă murgului ultimele indicații. „Nimeni frâul să nu-ți puie, / Nici pe tine să se suie, / Făr’ d-un tânar sprincenat / Și cu semne de vărsat, / Cu păr lung și gălbior, / Care-mi este frățior, / Frățior de vitejie, / Tovarăș de haiducie.” De ce l-o fi ales pe tânărul acela ciupit de vărsat, nu știu. Poate că avea calități care excedau rujeola. Toma încheie apoteotic și cu o lirică impecabilă pentru un om căruia îi cădeau mațele pe jos. „Sapă-mi groapa din picior / Și-mi așterne fânișor, / Iar la cap și la picioare / Pune-mi, pune-mi câte-o floare / La cap, floare / De bujor, / Să mi-o ia mândra cu dor, / La picioare, / Busuioc, / Să mă plângă mai cu foc.” Ca dovadă că lirica e impresionantă în baladele noastre, iar nu epicul. Un ultim exemplu. „Că armele-s fiare reci / Puse-n teci / De lemne seci.” În rest, povestea e simplă și relevantă pentru neam. Un hoț, baron local, plin de bani și de putere, Manea, vine să-i ceară socoteală unui tâlhar, bețiv și violator, Toma Alimoș. Sfârșesc prin a se omorî unul pe altul. Din păcate, asta se întâmplă doar în balade.