Efectele emoției publice

92
6 minute de lectură

Tragediile, pierderile de vieţi omeneşti sunt teribile, greu de înţeles şi de acceptat, cu atât mai mult atunci când moartea e violentă şi nedreaptă: crime, accidente, finaluri premature. Atunci când ies din cercurile restrânse ale familiilor şi ale cunoştinţelor şi devin cazuri publice, impactul emoţional e extrem de puternic. Instituţiile de presă se mobilizează, veştile se răspândesc ca fulgerul, oamenii urmăresc cutremuraţi cele întâmplate, comentariile se tot înmulţesc, angrenând teme sociale şi politice din ce în ce mai largi, de maxim interes public, tratate la cote de intensitate niciodată atinse atunci când sunt discutate calm, neutru, fără revolta populară stârnită doar de cazurile concrete, de moartea cea violentă şi nedreaptă a unor semeni cu nume şi cu chipuri impresionante, căci, văzându-le pe ecranele televizoarelor şi ale computerelor sau în paginile ziarelor şi revistelor şi ştiind că nu mai sunt în viaţă, reacţionăm patetic, ne simţim profund implicaţi, în locul lor am fi putut fi noi sau cei dragi nouă…

Ştim acum că două adolescente au fost ucise bestial de un psihopat dintr-un orăşel sudic, Caracal. Cea de-a doua victimă a reuşit să sune de trei ori, în ultimele sale minute de viaţă, la numărul unic de urgenţă 112. N-a fost salvată. Criminalul a surprins-o vorbind la telefon şi, furios, a omorât-o. Poliţia a descins la faţa locului după nu mai puţin de 19 ore. Alte situaţii asemănătoare rămân ascunse de ochii lumii. De astă-dată s-a aflat de apelurile disperate ale fetei, apoi de durata stupefiant de lungă a intervenţiei autorităţilor şi cazul a „explodat” la nivel naţional. Expunerea mediatică, de-o rară amplitudine, şi emoţia colectivă, formidabilă, au mărit detaliile subiectului asemeni unei lupe enorme. Instituţiile implicate în toate etapele cazului, de la SOS-urile victimei şi până la arestarea criminalului, s-au dovedit ineficiente, au dat rateuri, şi-au dezvăluit incompetenţa şi indolenţa, s-au compromis, au stârnit indignarea generală. S-a făcut rapid legătura cu o primă dispariţie, în urmă cu câteva luni, din zonă. Acelaşi modus operandi. Făptaşul a recunoscut ambele omoruri. Au apărut suspiciuni şi faţă de alte posibile victime ale dezaxatului. Cetăţeni impresionaţi, furioşi, revoltaţi s-au adunat în faţa „casei groazei”. Între ei – colegii de liceu ai fetei ucise, cu fotografia ei pe piept, pe tricouri, purtând o pancartă cu următoarea inscripţie, copleşitoare replică d’outre tombe: „Alo, 112! Sunt Alexandra şi vreau să trăiesc!”. În pieţele marilor oraşe au revenit protestatarii anti-guvernamentali, acum în numele victimelor pe care instituţiile statului n-au fost în stare să le salveze. Preşedintele Klaus Iohannis, partidele de opoziţie, toată lumea a acuzat deprofesionalizarea instituţiilor publice ca efect al politizării, al împânzirii lor cu angajaţi nepregătiţi, dar cu bune „relaţii” politice, clientelare sau de familie, precum şi slăbirea capacităţii de reacţie a instituţiilor care trebuie să stăvilească infracţionalitatea şi să-i pedepsească pe făptaşi, urmare a campaniei PSD-ALDE împotriva justiţiei. Preşedintele a formulat diagnosticul sever al unui eşec guvernamental şi a anticipat o imperios necesară „resetare” a statului.

Presiunea sub care se află acum coaliţia majoritară în Parlament e sufocantă. O mare parte a populaţiei are sentimentul că incompetenţa autorităţilor e criminală. Atmosfera o aminteşte pe cea de după tragedia de la clubul Colectiv, de la finele lui octombrie 2015. Guvernul de-atunci a căzut. Şi acum s-au cerut şi s-au produs demisii: a ministrului de Interne, a directorului Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, a şefului Poliţiei din oraşul crimelor. Agenţii şi procurorii implicaţi sunt investigaţi pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, aşa cum în 2015-2016 au fost anchetaţi şi inculpaţi funcţionarii responsabili de acordarea autorizaţiei de funcţionare a clubului respectiv, deşi nu erau respectate rigorile legii. S-au auzit voci care-au cerut şi demisia actualei echipe guvernamentale. Diferenţele dintre conjuncturile politice explică de ce solicitarea e acum mai puţin vehementă. După victoria lui Iohannis în noiembrie 2014, când majoritatea românilor votase pentru un nou stil de gestionare a treburilor ţării, mai moral şi mai eficient, pentru o „occidentalizare” fermă şi pentru o dezvoltare mai rapidă, premierul perdant în cursa pentru şefia statului, Victor Ponta, a refuzat să se retragă şi să-i ofere câştigătorului şansa de a-şi pune în practică programul electoral. Trecuse mai puţin de un an de tensiune mocnită când tragedia de la Colectiv a stârnit valul de emoţie publică şi de revoltă care a dărâmat guvernul. Acum suntem la doar câteva luni înaintea următorului scrutin pentru Cotroceni, pe fundalul prăbuşirii PSD, partidul care încă mai controlează majoritatea parlamentară, dar la recentele alegeri pentru Legislativul european a obţinut un scor dezastruos. Dacă nu s-a retras în opoziţie după votul din 26 mai, ar urma s-o facă atunci când va pierde din nou cursa prezidenţială, în noiembrie curent, când dezertările nu vor mai putea fi evitate.

Totuşi, semnificaţiile celor două momente de mare, colosal impact emoţional sunt similare, chiar dacă efectele pot fi asimetrice. Primul val a măturat o guvernare, al doilea se va vedea curând că va spulbera un partid care-a păcătuit mult de-a lungul istoriei noastre postcomuniste, dar a „reuşit” să se „depăşească” pe sine în ultimii doi ani şi jumătate, de când tot încearcă să întoarcă ţara din drumul ei democratic.

Şi vor mai fi şi modificări legislative şi de proceduri de intervenţie. Se vor achiziţiona echipamente şi soft-uri mai performante pentru localizarea în cazuri de urgenţă. Progrese benefice, la propriu vitale, căci pot salva oameni de la pieire. Doar că ele se produc după ce alte vieţi s-au pierdut, impresionându-ne şi indignându-ne pe toţi. Ar fi putut fi şi ele salvate…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele