O nouă teză susține că ortodoxia ar fi funcționat, numai dacă ar fi fost mai rigidă
„ORI DE CÂTE ORI VIZITEZ o țară, ei spun de fiecare dată… aici este diferit“, le-a spus odată Rüdiger Dornbusch, un legendar economist, studenților săi de la Massachusetts Institute of Technology (MIT). „Ei bine, nu e niciodată așa.” Pentru majoritatea țărilor, cuvintele sale reprezintă un avertisment. Pentru Argentina, ele sunt o ușurare. Țara a alunecat dintr-o criză economică în alta, culminând cu recenta reimpunere a controlului valutar și restructurarea datoriilor. Alegătorii săi care, de asemenea, au oscilat între polul populist și cel liberal, par hotărâți să alunge guvernul liberal al lui Mauricio Macri în octombrie, în favoarea unui duo populist, Alberto Fernández și Cristina Fernández de Kirchner, președintele anterior. De aceea, este ușor a crede că Argentina este diferită. Doar că nu într-un sens pozitiv.
Cuvintele lui Dornbusch constituie mottoul unei noi lucrări* de Federico Sturzenegger, un fost student al Massachusetts Institute of Technology (MIT) și guvernator al băncii centrale, sub domnul Macri, de la preluarea acestuia a conducerii, în 2015, până la mijlocul lui 2018. Este o apărare nonconformistă a politicilor domnului Macri de gradualism fiscal și țintire a inflației. Aceste politici au funcționat oriunde altundeva și ar fi putut funcționa în Argentina, argumentează el, dacă ar fi fost urmărite îndeaproape.
Domnul Macri a moștenit un îngrijorător deficit bugetar. Pentru a evita austeritatea asociată de precedentele guverne cu tendințe de dreapta, el a propus echilibrarea balanței într-un ritm acceptabil din punct de vedere politic. Problema nu este că ar fi redus doar gradual deficitul, susține domnul Sturzenegger, ci faptul că nu l-a redus nici măcar treptat. În primul său an, deficitul bugetului primar a crescut de la 3,8% la 4,2% din PIB (o cifră nivelată de o singură amnistie fiscală). Îmbunătățirea din 2018 datorează multe inflației în creștere, care a tăiat costurile pensiilor publice indexate la creșterile de prețuri din 2017.
Cea de-a doua afirmație a domnului Sturzenegger este mai discutabilă. După o scurtă tranziție, banca centrală a domnului Macri a adoptat un cadru macroeconomic convențional, folosindu-se de ratele dobânzilor pentru a ținti inflația și a trata cursul de schimb cu o benignă neglijență. Până la finele lui 2017, argumentează domnul Sturzenegger, această politică era funcțională. Inflația de bază se înjumătățise, până la sub 20%. Era de așteptat ca ea să coboare sub 15%, în următorul an.
Inflația, descrisă de indicele de creștere a prețurilor, a fost însă mult mai ridicată. Acest lucru a oferit guvernului o scuză pentru a relaxa ținta de inflație în 28 decembrie (ziua tradițională a păcălelilor pentru argentinieni). Analiștii au sperat că a fost doar o ajustare a țintei în acord cu realitatea. De fapt, spune domnul Sturzenegger, s-a căutat un proces mai blând de dezinflație, cu scopul reducerii costurilor acelor pensii indexate retroactiv. Ținta mărită, plus două tăieri ale ratei dobânzilor, în ianuarie 2018, au dat o „lovitură definitivă” credibilității băncii centrale.
Țintirea inflației a rezonat cu echipa domnului Macri pentru că, în parte, era mainstream. Însă Argentina a adoptat-o la un nivel al inflației cu mult în afara normei. Țintele au presupus, de asemenea, o neobișnuit de agresivă reducere a presiunii prețurilor, evidențiază Rafael Di Tella de la Harvard Business School. El consideră că succesul inițial s-a datorat, în mare măsură, unei contracții economice din 2016.
Pentru a atenua suferința, susține domnul Di Tella, guvernul ar fi trebuit să ia în considerare limite asupra creșterilor salariale inflaționiste. Unul dintre consilierii domnului Fernández a propus tocmai un asemenea pact. Un alt susținător a fost însuși Dornbusch. A menține sub control cheltuielile (publice și private) este esențial pentru eliminarea inflației ridicate, a susținut el, în 1986. Însă pagubele colaterale cauzate creșterii economiei și locurilor de muncă pot fi reduse prin politicile salariale, care servesc ca un mijloc de coordonare: când inflația este ridicată, nimeni nu-și va modera cererile de creșteri salariale, dacă toți ceilalți nu o vor face.
Conform domnului Sturzenegger, guvernul domnului Macri a respins un pact salarial tocmai pentru că era neortodox. Dacă însă domnul Di Tella are dreptate, atunci tentativa conștientă a Argentinei de a se comporta normal s-ar putea să o fi împiedicat să devină normală. Țările obișnuite nu au nevoie de politici salariale. Dar, ar fi putut răspunde Dornbusch, tocmai de așa ceva au nevoie țările aflate în poziția Argentinei. ■
* „Macri’s macro: The meandering road to stability and growth [Macroeconomia lui Macri: Drumul șerpuit spre stabilitate și creștere]“, by Federico Sturzenegger. Ciornă pentru conferința BPEA, toamna 2019.
Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite, sub titlul „Exceptionable exceptionalism“.