Eurocrații îl cunosc bine pe Boris Johnson, ca atare un Brexit fără acord va fi mai probabil

139
8 minute de lectură

Charlemagne

LONDON, ENGLAND - JULY 31: British Prime Minister Boris Johnson speaks during the first meeting of the National Policing Board at the Home Office on July 31, 2019 in London, England. (Photo by Kirsty Wigglesworth - WPA Pool/Getty Images)
Premierul britanic, Boris Johnson, se adresează în cadrul primei sale participări la ședința Consiliului Național de Poliție din cadrului Ministerului de Interne – 31 Iulie 2019. (Foto Kirsty Wigglesworth – WPA Pool/Getty Images)

Familiaritatea naște dispreț

ULTIMA DATĂ când europenii de pe Continent au simțit că au de-a face cu un prim-ministru britanic ușor de citit și direct a fost la finele anilor ʼ90. Tony Blair și-a fermecat colegii continentali. Le făcea curte francezilor în propria limbă, conducea alți șefi de guvern într-un convoi de biciclete prin Amsterdam, în timpul unui summit condus de olandezi și făcea cauză comună cu alți social-democrați de „a treia cale”, precum Gerhard Schröder, cancelarul german de atunci. Toate acestea se întâmplau pe fundalul popularității din timpul „Cool Britannia”1, a muzicii și a modei britanice și sugerau că Marea Britanie a renunțat, în fine, la mantia ei conflictuală post-imperială și că îmbrățișează o identitate modernă, europeană.

Aura s-a stins când războiul din Irak l-a despărțit pe Blair de francezi și germani. Apoi au venit Gordon Brown, David Cameron și Theresa May, toți mai greu de situat. Toți trei făceau frumos la summit-urile europene, dar flirtau cu tabloidele eurosceptice de acasă. Doamna May a venit la putere în iulie 2016, după ce țara votase pentru Brexit. Dar cine era ea? Ea a exclus ideea unui al doilea referendum – considerat atunci drept cea mai probabilă soluție în unele capitale continentale – dar nu părea să fie „dintre” adepții Brexitului. Uneori, poza într-o Doamnă de Fier în stil thatcherist; alteori, într-o creștin-democrată inteligentă. Zguduită de evenimente, a fost greu de definit și nu a lăsat o impresie care să dureze.

Boris Johnson e altceva. Spre deosebire de predecesorii săi, noul prim-ministru al Marii Britanii este o personalitate familiară pe continent. Mulți de la Bruxelles îl cunosc, prin reputație sau direct, din perioada în care era reporter acolo, în anii ʼ90, și scria reportaje extrem de exagerate despre UE, contribuind la introducerea stilului eurosceptic în presa britanică. Continentalii îl cunosc și de la Olimpiada de la Londra, din 2012, când extravaganțele sale în calitate de principal cheerleader și acrobat pe sârmă la înălțime, în stil de bufon, au atras atenția presei străine. Cel mai bine îl știu ca pe personajul negativ din campania pentru Brexit: omul care mințea despre costul apartenenței la UE stând lângă autocarul lui mare și roșu de campanie și care a obținut genul de victorie la care naționalist-populiștii de pe continent nu pot decât visa.

Johnson este familiar și în alte privințe. Cameron și doamna May, anteriorii premieri conservatori, au dat chix, unul cu referendumul pentru Brexit, iar celălalt, în negocierile pentru Brexit, ambii tratând subiectul ca pe unul fundamental tehnocrat. Prin contrast, noul prim-ministru e expert în povești și emoții, spunând că Brexitul este o probă pentru a vedea din ce stofă e țara, o aventură de proporțiile Odiseei, o bătălie eroică împotriva monștrilor de oprimare birocratică, federalism și stagnare națională. Comentatorii și decidenții politici de pe continent îl văd, e drept, într-un rol narativ diferit – ca o întruchipare diabolică a nostalgiei post-imperiale și a șovinismului, pe care Blair păruse să le fi înfrânt –, dar atât modul în care se prezintă pe sine, cât și contra-narativul celorlalți fac să fie posibil să i se dea o orientare. Spre deosebire de predecesorii săi, Johnson se potrivește bine cu povestea pe care potențialii săi parteneri de negociere și-o spun despre Marea Britanie.

LONDON, ENGLAND - APRIL 02: The Union flag flies in front of the Clock face on the Queen Elizabeth Tower, commonly referred to as Big Ben on April 2, 2019 in London, England. The current deadline which the United Kingdom is to leave the European Union is April 12, 2019. (Photo by Dan Kitwood/Getty Images)
Drapelul Regatului Unit arborat în fața turnului Big Ben – 2 Aprilie 2019 Londra, Marea Britanie.

Mulți eurocrați au fost crescuți cu referințe culturale britanice cum sunt Harry Potter, Midsomer Murders, Downton Abbey, James Bond și grupul Monty Python. Johnson nu ar părea deplasat în niciuna dintre aceste lumi imaginare. El e un dar pentru cei de pe continent care iubesc clișeele familiare, care își imaginează Marea Britanie ca pe o societate învechită, cvasi-victoriană, cu diferențe de clasă rigide, cu aristocrați cu nasul pe sus și proletari pârliți, cu ritualuri sociale absurde, de școli private și aventurieri colonialiști excentrici. Blair era simplu, cel puțin inițial, deoarece părea să arate că Marea Britanie s-a schimbat. Brown, Cameron și doamna May nu s-au încadrat bine în clișee. Dar lui Johnson i se potrivesc mănușă, ca o căciulă de blană de urs pe capul gărzilor de la Buckingham Palace.

Toate acestea prevestesc ceva rău pentru viitoarea confruntare. Johnson a refuzat să meargă să se întâlnească cu liderii continentali, dacă aceștia nu schimbă termenii acordului pe Brexit negociat de doamna May. El vrea să elimine „plasa de siguranță” care ar păstra Marea Britanie aproape de UE și Irlanda de Nord și mai aproape, dacă nu se găsește o soluție tehnologică pentru a împiedica o graniță dură pe insula Irlandei. Liderii UE consideră acest capitol închis. Așa că nu a avut loc nicio întâlnire. Johnson se va întâlni, pentru prima dată în calitate de prim-ministru, cu Angela Merkel și Emmanuel Macron la reuniunea G7 din 24 august și, din nou, la summit-ul UE de la mijlocul lui octombrie, înainte de 31 octombrie, data la care Marea Britanie trebuie, în mod normal, să iasă din club. Johnson accelerează pregătirile pentru o ieșire fără un acord, sperând să forțeze UE să facă unele compromisuri pentru a evita costul și haosul unei ieșiri atât de dezordonate.

Calculele sale sunt greșite. UE este mai bine pregătită decât Marea Britanie pentru lipsa unui acord și ar suferi mult mai puțin. Liderilor naționali li s-a făcut greață de acest subiect. Ei consideră că acordul actual este generos cu Marea Britanie – plasa de siguranță i-ar da Marii Britanii multe dintre beneficiile apartenenței la UE, fără unele dintre condiționările obișnuite – și nu doresc să îl redeschidă, pentru a face concesii care ar putea submina și mai mult valoarea marginală a statutului de membru. Unii, mai ales la Paris și Bruxelles, cred că lipsa unui acord ar putea fi un preț care merită plătit.

Uncool Britannia

Familiaritatea lui Johnson întărește considerabil această tendință, din trei motive. În primul rând, cine îl cunoaște știe că nu te poți baza pe el, că e lipsit de scrupule și inconsecvent. În al doilea rând, narativul lui (ca lider al unei aventuri eroice) și cel pe care îl spun criticii săi (ca personajul negativ dintr-o tragedie) generează fatalism; ele îngustează spațiul pentru acadeaua tehnologică a unui compromis și fac disputa emoțională a unui no-deal să fie mai probabilă. În al treilea rând, Johnson se conformează suficient de mult cu clișeele despre Marea Britanie, încât partenerii săi de negociere pot să recurgă la acestea drept explicații pentru o ruptură; această țară post-industrială, dominată de clase și nereconstruită, vor putea ei să spună, este pur și simplu diferită și ar putea chiar să beneficieze de pe urma haosului revelator, expiator, al lipsei unui acord. Familiaritatea, cel puțin în ceea ce îl privește pe premierul Marii Britanii, naște dispreț.


Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Cartea lui BoJo”

1 Cool Britannia = a fost o perioadă de mândrie sporită în cultura Regatului Unit al Marii Britanii, în perioada anilor ʼ90, inspirată de cultura pop din anii ʼ60. 

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele