Să începem abrupt. Niciunde, în tot cuprinsul recenziilor, din 2018 și până în prezent, nu sesizează vreun autor importanța poziției din care vorbește Madeleine Albright, fostul secretar de stat al SUA, adică ministru de externe. Dacă a ales, la vârsta de 82 de ani, să avertizeze asupra formelor de fascism contemporane, aceasta înseamnă că acest avertisment este privit ca fiind unul esențial. La această vârstă venerabilă nu e timp de dezbateri minore. În prefața adăugată ediției noi, din 2019, Albright evocă valul de neînțelegere și de furie care a însoțit-o de la lansările de carte la cronicile de tot felul: pare însă insensibilă, cartea ei e și o carte pe care a scris-o doar pentru ea.

Apoi, este speranța. Ultimele pagini evocă lideri precum Abraham Lincoln sau Nelson Mandela. Și trasează, venind cumva dinspre sfârșit înspre început, coordonatele necesare supraviețuirii libertății și apărării ei: a rosti, a te exprima apăsat, ferm, rațional, a risipi tăcerea, mersul silențios, pe furiș, precum cel al lui Hitler, premergător accederii la putere, a tulbura liniara crispare a autoritarismului.

Apoi, a face. Aceasta nu înseamnă doar a lua atitudine, ci a construi împotriva, de exemplu, lui Trump forme de rezistență vii și autonome, care precipită complexități și perplexități: va aminti spusele lui Hitler, cel care, explicând succesul carierei sale politice, spunea că a simplificat totul, făcând din realitatea condițiilor sociale cu infinite nuanțe ceva ușor de înțeles pentru majoritatea oamenilor. A dat astfel iluzia că eficiența comunicării echivalează competența politică. Populism. Nimic mai greșit.

Și, nu în ultimul rând, a arăta. Regele e gol, iar fermenții libertății sunt statici, ajunge uneori doar să stai și să indici vulnerabilitățile oricărui totalitarism pentru a-l dizolva și a-i fosiliza instantaneu nebunia și lipsa de sens. E bine să arătăm cu degetul, e o formă de solidaritate. Un asediu al variantelor concrete la îndemână, la răscruce de drumuri și opțiuni politice.

În totalitatea ei, cartea Madelenei Albright circumscrie un concept politic fundamental: acela de experiență (și ce altceva mai nimerit putea să-i servească drept temei al trecerii prin istoria diafragmată a tuturor tipurilor de fascism?). Albright reactivează sensuri originare ale conceptului: provenit din latinescul experentia, el semnifică încercare, proces, dar și dovadă, dovedire, experiment. Experi (a încerca) are aceeași rădăcină ca și periculum (a pune în pericol, pericol, primejdie). Experiența înseamnă trecerea prin pericol și, implicit, părăsirea inocenței în favoarea înțelegerii și a reacției. În imediata apropiere, deși fără o validare etimologică, stă și grecescul pathos (cu sensul de ceea ce suferă și îndură cineva) cu efecte ce stau la baza experienței politice moderne: a suferi, a îndura, a acționa, gândire și catharsis. Pasivului implicat de pathos i se opune activa experentia. Experiența este intim legată de o lume pe care nu o putem comanda și în care suferim, și pe care totuși, prin retrăirea unei experiențe, o gândim și o analizăm, iar prin aceasta ne angajăm activ în reconcilierea noastră cu ea. Experentia și pathos-ul la Albright formează un nexus, acolo unde planul politic și cel personal se întrepătrund. Îți gândești singur gândurile, dar faci asta în locul altcuiva. Ideea e nu de a identifica cum anume indivizi cu diferite identități experimentează evenimente, ci mai degrabă de a vedea lumea din cât mai multe și diferite perspective. Experiența politică transcende intersubiectivitatea: nu a-i înțelege pe ceilalți, ci a înțelege lumea lor comună, așa cum o percep ei înșiși. Ca și nuvelele lui Kafka: ele pot fi permanent reexperimentate, și cu toate acestea nu sunt niciodată prezente.

Și aceasta se întâmplă, arată Albright, din cauza avatarurilor experienței politice. Înțelegerea și cunoașterea sunt vizibile și de obicei aplică concepte prestabilite, în timp ce sensul mai adânc persistă în zone ale nevăzutului și neștiutului. De aceea, „exercițiile de imaginație” sunt exerciții ale gândirii politice și noi trebuie să ne asumăm „amplasamentul” experimentării, la confluența celor două forțe ce acționează asupra noastră: trecutul și viitorul, în virtutea cărora acționăm și gândim. Spiritul atavic al istoriei ne revelă la o lectură profundă Madeleine Albright, stă sub semnul lui Ianus: ținem ochii închiși când privim trecutul, cu toate catastrofele, perlele și coralii lui, dar și atunci când privim viitorul, înțeles nu ca o continuare a prezentului, ci mai degrabă ceva necunoscut care se apropie.

Aflat și el la aceeași vârstă a venerabilității, dar aproape de finalul carierei artistice, compozitorul italian Giuseppe Verdi va atinge plenitudinea în ultima sa manifestare creatoare, revenind la origini pentru a compune din nou muzică religioasă, într-o alchimie care va distila magistral toată experiența sa madrigală și spiritul palestrinian. Compune doar pentru sine însuși, și doar Dante îi mai suscită interesul, nu mai are timp decât pentru lucruri esențiale. Sub influența hipnotică a Maestrului, elaborează Pezzi sacri, un ciclu de 4 bucăți muzicale, dintre care se distinge și strălucește Lauda alla Vergine Maria, piesă pe care Verdi nu a dorit niciodată să o alăture celorlalte trei în reprezentație. Se va întâmpla totuși asta, pentru prima oară, la Viena (unde altundeva?), în data de 13 noiembrie 1898, cu Richard von Perger la pupitru. De o frumusețe suprimantă, folosind o scară muzicală denumită „enigmatică” (sulla scala enigmatica), publicată ca o provocare pentru compozitori, de către Adolfo Crescentini, în Gazetta musicale di Milano, este o rugăciune, în italiană, construită pe primele versuri din ultimul cânt, al 33-lea, al Paradisului dantesc, pentru patru voci de soprană (a quatrro voci bianche). Concordia perfectă ce domnește în Paradis, sugerată de versul Qui se’ a noi meridiana face di caritate („Tu, făclie, ești aprinsă în miazăzi”), Verdi o ilustrează printr-o armonie vocală, în contrast cu lumea noastră, pământeană, din e giuso […] se’ di speranza fontana vivace („aici, pe pământ, ești fântâna dorurilor și nădejdilor noastre izbăvitoare”).

Le fel ca și metoda inițiată de Madeleine Albright, acolo unde pathos-ul organizează experiența, Verdi aplică o tehnică magnifică: cele două voci joase se imită una pe alta, la o diferență infinitezimală de tempo, în timp ce vocile de sus urmează progresia în aceeași imitație, dar evoluând în direcții opuse. „Ar trebui să fiu beatificat de către Papă”, se pare că a apreciat Verdi o posibilă recompensă pentru propria-i capodoperă.

Notă: Traducerea citatelor și a termenilor din limbile străine îmi aparține.

Am folosit ediția Harper Perennial 2019, cu o nouă prefață, datată decembrie 2018, Loudoun County, Virginia. ■