Florin Ciubotaru, marele maestru veşnic-nonconformist

7 minute de lectură

Jurnal cultural

Extraordinară expoziţia Eclipsa a extraordinarului artist Florin Ciubotaru, deschisă la-nceputul primăverii în sala principală de la Muzeul Naţional al Literaturii Române – MNLR-Griviţei, parter (vernisaj: 6 martie 2019). Încă o probă de efervescenţă creativă a unui „clasic în viaţă” al plasticii româneşti, în acelaşi timp vehement opus tuturor „academismelor” şi ideii înseşi de „clasicizare”.

Pictor, dar şi cu imporatnte căutări în alte zone, precum desenul şi gravura, tapiseria sau sculptura, „obiectualitatea” în genere, Florin Ciubotaru (n. 1939; pe 9 august va împlini 80 de ani) începe să expună în „colective” imediat după absolvirea studiilor de pictură (1959-1963, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, actualmente Universitatea Naţională de Arte), însă îşi va amâna până la 37 de ani prima „personală”, din 1976, de la Galeria bucureşteană Simeza. Ar fi avut ce arăta, căci a lucrat mult şi-n genuri şi formule diverse, în conformitate cu structura sa creativă, de-o mare mobilitate. A profitat şi de deschiderea de la mijlocul anilor 1960 şi de după aceea, încât va putea organiza mici „personale” mai întâi în străinătate, în Belgia, la Bruxelles şi Courtrai, în Olanda, la Haga, şi-n Italia, la Gaeta, în 1971, 1972, 1974. Va recidiva în 1988 în Spania, la Barcelona, între timp adăugându-se, până azi, numeroase contribuţii în „colective”, pe mai multe continente. Caută mereu, e un „experimentalist” de vocaţie ori mai degrabă un „neliniştit”, în permanentă explorare, fără să-şi dorească neapărat prim-planul, asemeni avangardiştilor.

Artist de mare forţă, cu propuneri remarcabile, n-are orgoliul singuralităţii exclusive, drept care se-asociază frecvent cu colegi din toate branşele în proiecte de moment ori de durată, compune de-a lungul unui deceniu, între 1969 şi 1979, în tandem cu Şerban Gabrea, tot revenind şi tot reluând, marea tapiserie Teatrul lumii de la Teatrul Naţional din Bucureşti şi aşa mai departe, povestea continuând după 1990 cu colegi de la Catedrele de Grafică, Pictură şi Sculptură şi cu studenţii săi de la UNArte, unde începuse să predea (se va retrage, „pensionar”, la 70 de ani, în 2009). Va expune sistematic, în anii 2000, alături de congeneri ori mai tineri profesori-artişti precum Gheorghe I. Anghel, Marcel Bunea, Darie Dup, Petru Lucaci, Vasile Tolan, Vladimir Şetran, Napoleon Tiron şi alţi câţiva, ca Grup 8 Art, apoi 8 Art+. Cu studenţii, între care fiul său Andrei Ciubotaru, pune la cale alte isprăvi, de pildă proiectul de artă ambientală Plante urbane, din 2008, de pe peluzele din faţa blocurilor din Otopeni, la Drumul Naţional 1, dinspre Bucureşti spre Aeroportul Internaţional, în centrul localităţii, pe dreapta (atelierul său aflându-se de ani buni în Otopeni). Se vor aduna şi „personalele”, fireşte: 1976 – la Simeza, 1981 – la Căminul Artei, 1985 – din nou la Simeza, 1986 – la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist Român, actualul Muzeul al Ţăranului, 1994, apoi 1997 – la Galeria Etaj 3/4 din clădirea Teatrului Naţional, 2000 – la Dalles, 2004 şi 2008 – din nou la Simeza, 2013 – la Mogoşoaia, 2016-2017 (decembrie-ianuarie) – la Muzeului Ţăranului Român şi acum la MNLR (toate în Bucureşti). O „personală” şi la Bacău, în 1985.

Pe firul sau pe firele sale principale, pictura lui Florin Ciubotaru a avansat către o zonă de realism decontextualizat, „abstras” din contingent, şi de nonfigurativism derivat din observarea lumii, cu trimiteri sistematice către sursele de inspiraţie, uneori cu portretistică asumată, alteori în descriptivisme sugerate doar prin contururi sau prin câte un element transferat din cotidian. Şi-a delimitat astfel un spaţiu subtil de reflecţie asupra sensului artei, cu dominante cromatice de rafinament „împalidat”, ca de acuarele ori guaşe efasate, permiţându-şi şi pusee de stridenţă, dar revenind constant, într-un soi de „anti-stridenţă” a discreţiei, asumate ca atitudine implicit-polemică faţă de exhibiţionismele din jur.

Pe acest traseu, a inventat pentru cele mai recente trei expoziţii ale sale colosale soluţii aşa-zicând „regizorale”: pictor-pictor, fidel naturii sale creative, n-a mai suportat etalarea cuminte, tradiţională, parietală de lucrări şi a inventat suporturi alternative, în mijlocul sălilor. În aprilie 2013, în reţeaua de săli de la parterul Palatului de la Mogoşoaia, a construit stelaje de lemn de diverse forme şi dimensiuni pe care şi-a „instalat” tablourile, o vastă „instalaţie” devenind expoziţia întreagă. Pe deasupra, într-un gest de maximă sfidare, l-a adus la vernisaj şi l-a prezentat ca inaugurator pe un domn de meserie chiar… instalator, pe care s-a-ntâmplat să-l cheme – de-adevăratelea – …Dan Hăulică!!! Nu ştiu dacă marele, venerabilul critic, pe-atunci la vârsta de 81 de ani, cu 7 mai bătrân decât Ciubotaru, tinerel sfidător de 74, va fi aflat de gestul cu pricina; dacă da, sper că nu se va fi supărat, căci sensul „happpening”-ului nu viza o persoană, ci „conservatorismul” de câmp artistic, faţă de care pictorul a ţinut să se delimiteze în enormă bufonadă. Hăulică al doilea, instalatorul, a distribuit la vernisaj şi cărţi de vizită care-i consemnau meseria…

Următoarea, la Muzeul Ţăranului, în decembrie 2016-ianuarie 2017: expoziţie de tablouri aşezate pe piepţii şi pe spatele unor… personaje scheletice, alcătuite tot din stinghii de lemn, grupate într-o jumătate a Foaierului, sala cu cea mai mare deschidere dintre cele cu artă contemporană, în clădirea din spatele sediului vechi, monumental al instituţiei. Nu picturi-pe-pereţi, ci oameni-picturi; nu artă moartă, fixată pe simeze, ci… „vie”, nu-i aşa?!, parcă-n mişcare, pe picioarele subţiri ale siluetelor fără chipuri care ni le-aduceau în faţă, spre contemplare. Altă sugestie fiind aceea de aglomerare de şevalete pe care-au prins contururi, forme şi culori piesele concret-abstracte ale lui Florin Ciubotaru, în game – încă o dată – de un încântător rafinament.

Pentru ca la Muzeul Literaturii să ne-ntâmpine în martie 2019 altă năzdrăvănie: un asamblaj ovoidal de pupitre de lemn, din stinghii şi sertare, pe care tablourile  au fost expuse… la orizontală sau cu mici înclinaţii! Imagine şocantă la intrarea în sală, de parcă am fi pătruns într-o stranie… sală de clasă! Cu picturi din ciclul titular, Eclipsa, cu un rulaj enigmatic de cercuri când semitransparente, când întunecate, unele… cu ochi, întretăiate precum aştrii cereşti care produc astfel efecte optice miraculoase pentru noi, cu pete, striaţii, cu descompuneri şi recompuneri de forme, uneori şi cu alte simboluri la vedere, cu câte-o cruce ori cu secera-şi-ciocanul ştiute, acum negre, în compoziţii atent elaborate şi – încă şi încă o dată – colorate în surdină, în degrade-uri ori în complementarităţi calme, cum doar un mare maestru îşi poate permite. La cele două capete – câte trei lucrări mari, la verticală, tot pe stative depărtate de pereţi. Una dintre cele de pe axul central, de dimensiuni maxime – o „replică” picturală a ovoidului-stativ, prelucrat fantezist. În aceste din urmă 6 lucrări – cromatici mai intense, cu intenţii exploratorii. Şi, obligatoriu de adăugat: pe lângă delicateţuri, rămâne imediat perceptibilă în toate aceste propuneri ale lui Florin Ciubotaru revolta mocnită faţă de limitele convenţionale ale artei şi ale „ritualurilor” din domeniu, muzeale şi galeristice, faţă de – în fond şi la urma urmei – istoria artei, ironia şi autoironia, enorme, bufonada (cum i-am spus şi ceava mai devreme). Completată de catalogul expoziţiei, marcat cu CIUBO pe copertă (prescurtarea numelui de familie, sub care i se adresează prietenii): tipăpritură şi ea „câş”, tăiată în unghi de 30º la cotor!!! în deschidere – notaţii programatice ale autorului, în enunţuri eseistice nu uşor de interpretat, poematico-filozofico-apoftegmatice, percutante în ambiguitatea lor stilistică.

Extraordinar artist Florin Ciubotaru, mare maestru al compoziţiilor şi al cromaticilor desprinse finalmente de pereţi, „umblătoare” prin spaţii, poate că – de fapt – „plutitoare” precum astrele care se suprapun în eclipse. Viitor octogenar-nonagenar imprevizibil, veşnic-nonconformist…

Ion Bogdan Lefter
Ion Bogdan Lefter este scriitor, critic literar, analist cultural şi politic, profesor la Universitatea din Bucureşti, fondator şi conducător al revistelor „Contrapunct”, „Observator cultural” şi „aLtitudini”, fost director al Editurii Litera, fost director în România (Bucharest bureau chief) al postului american de radio Europa Liberă, secţia română.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele