Ghid preelectoral pentru europeanul turmentat

50
8 minute de lectură

De ce votăm pentru Parlamentul European? Are votul nostru vreo importanță? Cine decide, de fapt, în Uniunea Europeană? Sunt întrebări pe care mulți europeni și le pun înainte de a lua o decizie dacă să meargă sau nu la vot și, în caz afirmativ, dacă să susțină un candidat sau altul.


Uitați de mitul potrivit căruia Uniunea Europeană ar fi un fel de dictatură a Bruxelles-ului. Ideea, destul de larg răspândită, este calul de bătaie al multor politicieni, fie din categoria populiștilor ireductibili, fie a celor „soft”. Aceștia din urmă sunt cei care nu fac decât ca, la nevoie, să arunce discret nerealizările din curtea proprie în cea a Bruxelles-ului sau, dimpotrivă, să „naționalizeze” ceea ce se întâmplă bun la nivel european.

Principalul argument al criticilor: Comisia Europeană nu este aleasă și ia decizii pe seama națiunilor europene. Această acuzație, atât de dragă antieuropenilor de toate categoriile, este însă departe de realitate.

Comisia Europeană funcționează ca un guvern, cu cei douăzeci și opt de comisari europeni în roluri de miniștri. Iar aceștia nu sunt mai puțin aleși decât miniștrii oricărui guvern.

Comisia propune și pregătește legislația care trebuie, apoi, votată de Parlamentul European și de Consiliu, instituție ce reprezintă guvernele celor douăzeci și opt de state europene, desemnate, la rândul lor, în mod democratic, în urma alegerilor pentru parlamentele naționale.

Apoi, Comisia mai este chemată să urmărească respectarea legislației europene pe teritoriul Uniunii (are rolul de „gardian al tratatelor”).

În această calitate, Comisia poate impune și sancțiuni și de aici vine, în parte, și imaginea ei de „dictator”. Prin puterea sa de inițiativă și printr-o administrație bine structurată, Comisia se bucură, într-adevăr, de un anumit avantaj între instituțiile europene. Dar, de fapt, ea împarte în mod clar puterea cu europarlamentarii și cu capitalele europene – acestea dovedindu-se adesea foarte divizate.

„Bruxelles-ul” stă (și) în votul nostru

Așadar, atunci când votăm pentru Parlamentul European, votăm, implicit, pentru o anumită formă a Comisiei Europene. În cazul în care nu există o majoritate clară în Parlamentul European, urmează negocieri pentru formarea unei coaliții și, așa cum se întâmplă și la alegerile naționale, astfel de negocieri nu se fac în văzul lumii. Nu este nimic de speriat.

Patru sute de milioane de alegători sunt așteptați la urne, între 23 și 26 mai, în ceea ce reprezintă al doilea scrutin ca mărime din lume, după alegerile din India, dacă ne luăm după numărul de votanți înscriși pe liste. Alegătorii din cele 28 de state membre sunt chemați să aleagă 751 de eurodeputați.

Din 1979, Parlamentul European este ales direct de cetățeni, până atunci funcționând ca o adunare parlamentară, formată din membri deja aleși ai legislativelor din fiecare stat membru. 

De la o adunare cu rol consultativ, instituția, care-și mută lunar sediul de la Bruxelles la Strasbourg, a evoluat către ceea ce s-ar putea numi o adevărată cameră parlamentară. Ceea ce ilustrează, într-un fel, și evoluția Uniunii Europene, de la proiectul vizionar al unui grup de lideri naționali la o construcție asumată (mai mult sau mai puțin) de cetățeni.

Locurile în Parlamentul European sunt distribuite conform principiului proporționalității, în funcție de populația statelor membre, cu precizarea că națiunile mai mici au fost favorizate, astfel încât niciuna nu poate avea mai puțin de șase reprezentanți aleși.

Cum e cu „interesul național”

Locurile se distribuie pe țări însă, cel puțin teoretic, în Parlamentul European, cetățenii sunt reprezentați în funcție de opțiunile lor politice. Națiunile sunt reprezentate, prin guvernele lor, în Consiliu, care are rol legislativ, alături de Parlament.

Eurodeputații se organizează pe grupuri politice, și nu pe țări, astfel că, de regulă, reprezentanți din același stat ajung să voteze unul contra altuia. Cazurile în care delegații unei țări votează pe aceeași linie, din considerente ținând de „interesul național”, nu sunt excluse, dar sunt rare.

Aceasta contrazice abordarea favorită a unui mare număr de politicieni care pretind că în Parlamentul European ar merge reprezentanți naționali cu rolul de „a negocia pentru țara lor”. În realitate, asta fac guvernele, în Consiliu. Mai ales în complicatele chestiuni care necesită unanimitate. În Parlamentul European au loc dispute politice la fel ca în orice parlament național.

Nu contează proveniența deputaților, contează, mai curând, dacă ei sunt pro-europeni sau eurosceptici, mai de stânga sau mai de dreapta și așa mai departe.

Bun-venit în jungla negocierilor!

După alegeri, șefii de stat și de guvern trebuie să negocieze asupra noii compoziții a Comisiei Europene și, în special, asupra numelui președintelui acesteia, ținând cont de alegerile pentru Parlamentul European. Aceasta este o condiție stipulată chiar de Tratatul de la Lisabona, care guvernează astăzi Uniunea Europeană. Negocierile vor începe din ziua imediat următoare alegerilor. 

În perioada care a urmat alegerilor europene precedente, din 2014, a fost folosit – cu relativ succes – așa-numitul sistem „Spitzenkandidat” ( „candidatul de vârf”, dacă ar fi să traducem direct din limba germană), prin care fiecare grup politic își anunța persoana pe care urma să o susțină în calitate de președinte al Comisiei (într-un anumit fel, de prim-ministru al Uniunii Europene).

Ideea a fost gândită pentru a aduce o anumită claritate într-un proces de negociere care se complicase mult în urma extinderii Uniunii, dar și pentru a-i apropia pe cetățeni de procesul politic european. Asumarea unor candidați de către partidele politice era văzută și ca un mod de a combate ideea potrivit căreia negocierile în cadrul uniunii se desfășoară netransparent, iar opțiunile alegătorilor nu sunt luate în seamă.

În conformitate cu această procedură, în 2014, luxemburghezul Jean-Claude Juncker a devenit președinte al Comisiei Europene – logic, din moment ce el era „candidatul de vârf” al popularilor europeni (PPE), formațiune care a dobândit cel mai mare număr de voturi în alegeri, fără însă a dispune de majoritate. Astfel că majoritatea s-a conturat printr-o alianță a PPE cu socialiștii europeni (S&D). Și așa, de pildă, social-democratul olandez Frans Timmermans, „omul negru” pentru social-democrații de la București, a devenit prim-vicepreședinte al Comisiei, „mâna dreaptă” a lui Juncker.

Acum e mai complicat

Este adevărat, la 15 mai a avut loc, la Bruxelles, dezbaterea principalelor candidaturi ale grupurilor politice majoritare. A fost o dezbatere între șase politicieni care se luptă pentru șefia Comisiei Europene: Nico Cué (Partidul Stângii Europene), Ska Keller (Partidul Verzilor Europeni), Jan Zahradil (Alianța Conservatorilor și Reformiștilor din Europa), Margrethe Vestager (Alianța Liberalilor și Democraților Europeni), Manfred Weber (Partidul Popular European) și Frans Timmermans (Partidul Socialiștilor Europeni).

Dar nimeni nu mai poate garanta, astăzi, că unul dintre cei șase candidați care și-au susținut punctele de vedere privitoare la Uniunea Europeană va ajunge, într-adevăr, la conducerea Comisiei. 

În orice caz, viitorul parlament se așteaptă să fie și mai fragmentat decât actualul. Sondajele indică declinul principalelor grupuri politice, PPE și PSE. În aceste condiții, cele două formațiuni care domină acum Parlamentul European se vor vedea obligate să formeze alianțe mai largi, cu partidele mai mici. În plus, negocierile se vor fi complica din cauza sosirii unui mare număr de reprezentanți francezi ai formațiunii președintelui Macron, La République En Marche (LREM).

Se așteaptă formarea unui nou grup politic care va fi alcătuit din formațiuni ale actualului grup liberal ALDE (nu toate, de exemplu românii din ALDE sunt ca și eliminați), LREM și alte formațiuni centriste noi. Ciudadanos din Spania, de exemplu, sau USR-PLUS din România.

Un asemenea nou grup ar deveni un partener esențial în formarea unei majorități pro-europene și, evident, va câștiga o mare putere de negociere. Emmanuel Macron s-a pronunțat, de la bun început, împotriva sistemului „Spitzenkandidat”, deoarece consideră că e favorizat Berlinul. Așadar, negocierile se anunță complicate și surprizele nu sunt excluse.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele