Green Deal-ul UE e foarte ambițios, dar trebuie să fie mai detaliat

Planul Europei pentru planetă

118
7 minute de lectură

„Momentul Omul-pe-Lună“ al Ursulei von der Leyen

Foto: Agerpres / EPA

EXPERȚII ÎN climă, activiștii și oficialii lumii s-au întâlnit la Madrid săptămâna aceasta pentru cel de – al 25 – lea summit anual ONU despre climă. Știrea cea mare se desfășura însă departe, la Bruxelles, unde noua președintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, aflată în funcție abia de 11 zile, anunța mult așteptatul ei Green Deal. Documentul de 24 de pagini arată ca o listă de angajamente de a transforma Europa într-o demonstrație vie a modului în care o economie vastă poate să prospere, dar și să dea prioritate sănătății planetei. El acoperă totul, de la construcțiile imobiliare, la hrană și biodiversitate, baterii, oțel decarbonizat, popularea aerului și, crucial, modul în care UE își va disemina viziunea peste granițe, spre lumea mare. „Scopul nostru“, a declarat doamna von der Leyen, „este de a reconcilia economia cu planeta“. Planul ei e măreț ca ambiție, dar e frustrant de vag ca detalii, în multe locuri. Capul de afiș îl deține angajamentul de a face ca Europa să fie neutră ca emisii de carbon până în 2050. Asta nu e o surpriză. Ținta aceasta a fost adoptată de Parlamentul UE în noiembrie, o strategie pentru a o atinge a fost publicată în 2018, iar șefii de stat din UE au început să o dezbată la summitul lor de săptămâna aceasta, care începea în momentul în care The Economist mergea la tipar. Opusul verde al doamnei von der Leyen promite să elaboreze, până în martie 2020, o legislație care să cuprindă ținta de 2050. Asta ar face din UE cel mai mare bloc economic din lume (și cel mai mare emițător de gaze cu efect de seră) care adoptă recomandările climatologilor ca toate emisiile trebuie să înceteze sau să fie reduse până la mijlocul acestui secol, pentru ca temperaturile globale să nu se ridice cu mai mult de 1,5-2°C peste nivelurile preindustriale. El marchează și o creștere considerabilă a ambiției: politicile existente nu obligă UE decât la reducerea emisiilor cu doar 60% față de nivelurile din 1990, până la mijlocul secolului. Dar țintele pe termen lung sunt ușor de creionat, dar greu de pus în aplicare.
Acest ultim punct face ca cea de-a doua afirmație de bază din Green Deal, privind o țintă de 2030, mai apropiată, să fie mult mai semnificativă.

Până în vara lui 2020, Comisia intenționează să prezinte un plan de reducere a emisiilor în 2030 cu 50-55% față de nivelurile din 1990. Asta reprezintă un pas înainte față de ținta existentă, de reducere a emisiilor cu 40% în același orizont de timp (vezi graficul), dar analizele independente sugerează că partea de 50% din acest evantai nu va fi greu de atins. Actualele politici privind energia regenerabilă și eficiența energetică, de pildă, ar trebui deja să contribuie la obținerea unor reduceri de 45-48% până în 2030. OG-urile ecologiste ar vrea ca UE să transpire un pic mai mult și să încerce să obțină reduceri de 65% până în 2030, ceea ce este sugerat de modele ca fiind necesar, dacă blocul va fi să își realizeze partea sa pentru a limita încălzirea globală la 1,5-2ºC. Toate aceste ambiții ecologiste au un preț. Comisia estimează că vor fi necesare investiții suplimentare de 175 miliarde-290 miliarde de euro, anual, pentru atingerea țintelor sale de zero-net. Suma va fi acoperită în mare parte de investitorii privați. Un mod de a-i încuraja pentru a contribui este prin intermediul unor noi reglementări financiare. Pe 5 decembrie, negociatorii UE au ajuns la un acord provizoriu asupra produselor financiare considerate a fi „ecologice.“ Anul viitor, marile companii europene vor fi obligate să publice mai multe informații despre impactul lor asupra mediului, inclusiv emisiile de carbon. Aceste măsuri, se consideră, vor da semnale mai clare piețelor și vor ajuta ca banii să se îndrepte spre investiții mai bune. O altă pârghie este Banca Europeană de Investiții, o bancă de dezvoltare cu circa 550 miliarde euro pe bilanț, care se va transforma în bancă pentru climă. Ea a promis deja să elimine treptat finanțările pentru combustibilii fosili până în 2021. Șeful ei, Werner Hoyer, vrea ca până în 2025, 50% din împrumuturile ei să meargă spre proiecte ecologice, față de 28% azi, iar restul să meargă pe investiții aliniate cu țintele legate de schimbările climatice. O parte din acești bani se vor scurge într-un fond pentru „o tranziție corectă“, în valoare de 100 de miliarde euro, pe șapte ani. Pierderile de locuri de muncă sunt o consecință inevitabilă a decarbonizării economiei europene; industria cărbunelui angajează circa 250.000 de oameni, mai ales în Europa de Est. Fondul va încerca să aline o parte din această durere, și din opoziția politică pe care o provoacă.
Green Deal-ul depășește cadrul politicilor de climă anterioare. O zonă în care intră cu entuziasm este comerțul. Conform propunerilor Comisiei, UE va refuza pur și simplu să încheie noi acorduri comerciale cu țările care nu se conformează cu cerința Acordului de la Paris ca semnatarii să își sporească, în mod obligatoriu, scara angajamentelor lor privind decarbonizarea, cunoscute sub numele de „contribuții determinate național“ sau NDC, la fiecare cinci ani. Asta ar însemna că nu se vor mai semna acorduri noi cu America atâta timp cât este președinte Donald Trump; America trebuie s iasă din acordul de la Pari la finele lui 2020. Și dat fiind că prima rundă de NDC sporite se va înregistra anul viitor, ea ar pune presiuni pe țările care ezită în această privință, din care sunt zeci – inclusiv China și India.
Documentul schițează și planuri pentru o taxă de ajustare la graniță pentru carbon. Conform programului UE de comercializare a emisiilor, marile industrii plătesc un comision de circa 25 de euro pe fiecare tonă de bioxid de carbon pe care o emit. Alte regiuni au scheme similare cu preţuri diferite pentru carbon. Un mecanism de ajustare la graniță ar egaliza diferențele.
Susținătorii Green Deal-ului sunt primii care spun că aceasta este doar o schiță orientativă pentru acțiunea în domeniul climatic. Multe, multe politici noi și detalii tehnice asociate vor trebui să fie elaborate și aprobate. Doamna von der Leyen a declarat că Green Deal-ul este „momentul Omului-pe-Lună al Europei“. În realitate, alunizarea nu s-a făcut încă. O analogie mai pertinentă pentru anunțul de săptămâna aceasta ar fi promisiunea Președintelui Kennedy din 1961 că America va atinge acest corp ceresc până la sfârșitul deceniului. Rămâne de văzut dacă cuvântul doamnei von der Leyen se va adeveri, ca cel al lui Kennedy. ■


Acest articol a fost publicat în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Direcția în care bate vântul“

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele