Heraclit, între foc și apă

130
4 minute de lectură

Heraclit s-a născut în jurul anilor 530 înainte de Cristos, în Efes. Era un băiat mic și neastâmpărat care-și punea mereu întrebări și se enerva că nu știa să răspundă. E uimitor cum băiețelul timid și neștiutor s-a transformat într-un adult arogant peste măsură, care pretindea că știe totul. Îi înjura și pe Pitagora, și pe Thales, acuzându-i de fraudă intelectuală și strigând că au indus poporul în eroare cu teoriile lor. Teoria lui era simplă. Nu apa, cum zicea Thales, este elementul primordial, ci focul. Totul ia naștere din foc și se dizolvă în foc, credea el. Focul acesta apocaliptic și purificator era în concepția grecilor rezultatul unui furt. Prometeu îl manglise din Olimp și-l dăruise muritorilor. Fapt pentru care fusese pedepsit de Zeus să stea bătut în piroane pe vârful Elbrus din munții Caucaz, iar un vultur să vină regulat să-i ciugulească ficatul. Un doctor, prieten cu Shelley, celebrul autor al lui Prometeu înlănțuit, avea o teorie simpatică. Prometeu a furat focul, oamenii au început să mănânce prăjeli și așa a apărut hepatita. Pentru asta vulturul lui Zeus îi mănâncă ficatul.

După ce a terminat cu focul, Heraclit a dezvoltat teoria contrariilor. Conform căreia fiecare lucru există prin opusul lui, se împletește cu el și formează unitatea. Există bine pentru că există rău, iar diferența dintre ele e doar una iluzorie, cum ar fi semnul minus în matematică. Prin urmare, cald și rece sunt același lucru, noaptea și ziua, viața și moartea sunt manifestări ale aceleiași singure stări. Nu era rău pentru vremea aceea! Sigur că multe vorbe ilare au ieșit din gura lui Heraclit, încântat de această descoperire inedită. Așa a ajuns să creadă că știe tot și a descoperit adevărul absolut. Devenise ursuz, se certa cu toți și nu mai vorbea decât cu cei care-l admirau. De restul făcea un mișto groaznic. E mai greu să stingi aroganța decât un incendiu, obișnuia să spună. Amuzant că se supăra pe aroganți unul care avea pretenția că știe totul. Nu vedem însă de ce și-ar fi dorit să stingă un incendiu. Pentru el, ar fi trebuit să fie motiv de bucurie. Lași să ardă obiectivul și după aia renaște el cumva. Cu timpul, Heraclit a devenit atât de mizantrop, încât s-a retras în pustiu și a început să mănânce doar ierburi. Deci hrană nepreparată prin foc. Cum n-avea cunoștințe de botanică, spre deosebire de Aristotel, mai mult ca sigur a nimerit și peste unele necomestibile. Și s-a îmbolnăvit de hidropizie. Adică, reținea apa în organism așa de tare, încât se umflase ca un balon. Ironie cruntă a destinului pentru unul care-l boscorodise pe Thales cu apa lui cu tot și proclamase rege focul. Hidropizia, în schimb, l-a vindecat de mizantropie. A revenit printre oameni, tot arogant, și îi întreba speriat, dar ironic, pe medici dacă pot să-i scoată lichidul din el, adică să producă uscăciune din umezeală. Medicina era prea puțin avansată în acele timpuri. Ca atare, doctorii nu l-au putut ajuta, deși au încercat diverse leacuri pe care filosoful nostru le lua în râs. Înspăimântat, și-a adus aminte că știe tot și a încercat să se trateze singur. Prima dată, s-a băgat într-un staul cu oi, sperând că învelit de lâna lor se va încălzi peste măsură și apa i se va evapora din corp. Metoda a fost un eșec. Heraclit abia mai putea să meargă. A încercat să-și facă și clismă, în totală contradicție cu metoda contrariilor. Tot fără rezultat. În ultimă și disperată instanță, s-a uns cu bălegar cald și s-a întins la soare așteptând să se usuce. Așa l-au găsit mort, după unii, pe jumătate mâncat de câini. Focul lui drag nu reușise să scoată apa din el. Ciudate morți au avut marii filosofi ai Greciei. Thales a murit de infarct, în timp ce era pe stadion și răcnea încurajări. Pe Pitagora l-au omorât crotonenii, sătui de austeritatea la care îi supusese. Iar Socrate a băut cucută.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele