Iarba verde a țării ca afară

Neajunsurile României sunt definite în imaginarul autohton întotdeauna în contrast cu Occidentul. Așa încât scopul României pare a fi părăsirea coconului tranziției pentru a se metamorfoza într-o „țară ca afară”. În schimb, mulți dintre românii care emigrează din larvă mai la vest par să trăiască o anumită nostalgie pentru traiul boem lăsat în urmă. Totuși, puțini dintre ei par urniți de nostalgia lor să-și facă bagajele să se întoarcă acasă. Să înțelegem, deci, că năzuința spre o țară ca afară a celor rămași acasă este una reală, pe când nostalgia celor plecați este doar o himeră?

9 minute de lectură

Am început să mă întreb ce face o țară să fie „ca afară” traversând un bulevard principal din Salonic pe care localnicii insistă să îl traverseze pe oriunde altundeva decât pe trecerea de pietoni. Ajunsesem acolo din Atena, unde îmi vizitasem un prieten american care tocmai trecuse printr-o experiență de coșmar într-un spital grecesc. Însă în pofida experienței din spital, prietenul era de acord cu mine că Atena părea unul dintre cele mai plăcute și locuibile orașe dintre cele pe care le văzuse.

Țările ca afară mi-au apărut în minte când discuția din jurul meu ajunsese la economia fragilă și politica uneori irațională a Greciei. De la traficul improvizat la spitale îngrozitoare și de la disprețul față de UE la aparenta inabilitate de a se autoguverna, Grecia nu se potrivea nicicum descrierii unei țări ca afară. Cu toate acestea, încă aș fi preferat să locuiesc în Grecia mai degrabă decât, să zicem, în Germania.

Și totuși Grecia este cu siguranță mai puțin „ca afară” decât Germania, la fel cum Italia este mai puțin „ca afară” decât Islanda sau Spania decât Canada. Pe ce se bazează această observație? Nu cred că pot construi o demonstrație certă, dar ca-afaro-metrul meu este la fel de bine articulat cu argumente cum cred că este și al dumneavoastră.

Deși distincția între cele două feluri de țări este un exercițiu dificil, nu e greu de dat exemple unde acestea diferă. Într-o țară ca afară, oamenii stau aliniat respectuos la semafor și pornesc numai atunci când e cazul; în Istanbul însă, când taxiurile se plictisesc de stat la roșu, urcă pe trotuar și merg înainte. Într-o țară ca afară, te tratezi în spitale curate fără ca doctorii să-ți ceară mită; într-un anumit spital din Grecia, ești înconjurat de țânțari fiindcă nu există aer condiționat și, ca atare, geamurile trebuie să stea deschise. Într-o țară ca afară, este angajat omul cel mai competent; în România, este angajat nepotul șefului.

Admit parantetic că există o explicație simplă ceea ce face o țară să fie ca afară: țările ca afară sunt, în mod clar, cele cu nivel de trai ridicat, iar cele „ca acasă” sunt cele mai sărace. Însă explicația aceasta nu este la fel de antrenantă și, mai grav, ea stânjenește coerența (altfel, indubitabilă) a articolului meu. Să facem astfel abstracție de ea și să ne întoarcem la a explica diferența cât mai pompos.

O corelație se poate face între ideea românească a țărilor ca afară și, așa cum îl înțeleg eu, substratul „delicateței” civilizațiilor democratice pe care îl descrie Tocqueville. În civilizațiile democratice, oamenii se identifică cu situația celor de lângă ei; aceștia fiind egalii lor, le simt suferința acestora și, ca atare, „nu ar cauza niciodată suferință fără sens”. Adevăratul om democratic își înțelege, așadar, datoria față de concetățeni și astfel nu le va tăia niciodată acestora calea în trafic, nu le va cere mită și nu își va avantaja rudele și prietenii în detrimentul celorlalți egali ai săi.

Care ar putea fi, atunci, problema? Problema este că Tocqueville merge mai departe cu explicația. „Este rar ca în veacurile democratice oamenii să se sacrifice pentru alții, însă ei dau dovada unei compasiuni generale pentru toată rasa umană.” Ca atare, atunci când democrația se împământenește în mintea omului, ea sădește acolo toleranță față de toată lumea, dar face să pară stranii atașamentele puternice ca prietenia și dragostea. Spunea un personaj de-ale lui Dostoievski că, paradoxal, cu cât iubește mai mult umanitatea, cu atât îi este mai greu să îi suporte pe cei din preajma sa. Ajungem, astfel, la o imagine a societății pur-democratice ca una ale cărei toleranță și responsabilitate cetățenească se clădesc pe baza unor relații distante între oameni care nu au relații mai apropiate sau nuanțate decât cea de „egali”.

Când societatea merge ca pe roate, ce lipsește din ecuație este manifestarea individualității membrilor – oamenii învață să-și joace rolul atât de bine încât, în loc să interacționezi cu ei, interacționezi cu acest rol. Așadar, vei fi păzit de instinctul lor de a porni pe roșu, dar în același timp vei fi privat și de restul identității lor care nu ține de acel rol.

Așadar, putem începe să înțelegem nostalgia românilor pentru acasă și fascinația celor din aceste țări pentru celălalt fel de-a trăi. Dacă țările ca afară se luptă cu o epidemie de singurătate, când turiștii din acest fel de țări ajung în Grecia se găsesc, în mod șocant, invitați la povești în casele localnicilor. Dacă în țările ca afară rolul menționat mai sus trebuie păstrat intact prin păstrarea distanței față de cei din jur, când cei de acolo ajung în contact cu românii sunt uimiți să afle chiar și de la necunoscuți cele mai adânci temeri și convingeri ale acestora. Iar, de altfel, cine poate rezista fermecătoarei experiențe de a sări din fața taxiului pe trotuarele din Istanbul?

Și totuși, puțini dintre turiștii străini își părăsesc țările ca să se mute spre est și puțini dintre români se întorc acasă. De ce? Fiindcă imaginea unor țări unde toate merg ca pe roate, dar oamenii sunt reci și alienați de societate este la fel de departe de realitate ca imaginea României atât de corupte, sărace și incompetente încât este de nelocuit.

Există și la ei experiențe înfiorătoare la spitale și funcționari publici de o nepăsare implacabilă – nu cred că există țară destul de „ca afară” încât mersul la poștă să nu fie strigător la cer. Iar când vine vorba de oameni reci și închiși, pot împărtăși că în cei șase ani pe care i-am petrecut în America am reușit să formez relații statornice și că există și acolo oameni deosebit de sinceri, primitori și chiar dispuși de sacrificiu. La fel, există și în România șoferi corecți, medici competenți, angajatori imparțiali și vieți trăite cu un sens inalienabil.

Aceasta nu înseamnă că problemele celor două feluri de țări nu sunt reale, că România nu este cu mult mai coruptă decât țările „ca afară” sau că acestea din urmă nu tind să-l înstrăineze pe individ de mediul lui imediat. Problemele ambelor societăți sunt reale și, în anumite cazuri, chiar devastatoare. Corupția României într-adevăr face victime, iar spitalele ei sunt strigătoare la cer. Iar pe de altă parte, când i-am citit descrierea lui Tocqueville, în America fiind, am fost cuprins de un fior sumbru al familiarității.

Ce este bolnav în mentalitatea românească nu este reacția la momentele în care cuțitul ajunge la os, ci faptul că neajunsurile generice ale societății dictează pe de-a-ntregul felul în care ne raportăm la propria viață – există o diferență între starea de exasperare când te întâlnești cu mizeriile sistemului medical sau cu un polițist care vrea mită și a lăsa această stare să te facă pe termen lung să-ți vezi viața ca „furată, irosită, sau nefolositoare”.

Această a doua raportare pare, însă, o adevărată șiră a spinării gândirii românești. Defectele și cusururile societății există în mintea noastră ca o prăpastie de netrecut între noi și o viață cu rost. Iar aceasta nu i se datorează țării în care trăim, ci nemulțumirii cronice pe care o numim indignare patriotică. Dacă acest fel de a gândi ar fi drept, ar însemna că în decursul istoriei omenirii au existat un număr nesemnificativ de oameni care au avut ocazia să trăiască o viață cu scop. Iar aceasta nu poate fi adevărat. Oare viața poate fi trăită cu sens doar în Suedia secolului al XXI-lea?

Iar venind vorba de Suedia, cred că dovada cea mai clară a faptului că nemulțumirea noastră este una bolnavă este felul în care ne raportăm la celelalte țări latine. Acestea sunt țări care o duc mai bine decât România și din punctul de vedere al bunăstării, și din cel al civilizării. În același timp, acestea sunt țări cu care România are destule în comun din punct de vedere cultural și societal. Însă, când ne gândim la aceste țări, reacția românească este să le criticăm pentru trăsăturile unde ne seamănă. În schimb, România insistă să-și compare situația cu cea a Germaniei și a țărilor scandinave. Pare chiar că România nu va avea pace până ce va reuși să se preschimbe într-o cultură scandinavă – singura cultură europeană cu care România nu are nimic în comun. Cum ți-ai putea hrăni mai bine masochismul la nivel de țară decât idolatrizându-ți opusul?

Montesquieu ar spune că la noi e prea cald să putem vreodată să gândim și să ne comportăm ca scandinavii. Chit că ține de climă sau de istorie, România nu va deveni niciodată Suedia. Și chiar dacă, prin absurd, ar reuși, nemulțumirea ei nu ar dispărea, ci doar și-ar schimba obiectul. Realitatea este că țările locuite de oameni nu vor ajunge niciodată fără cusur și că nemulțumirea noastră nu poate dispărea prin nicio schimbare la nivelul societății, ci doar prin maturitatea de a ne accepta situația.

Matei Epure
Matei Epure s-a adăugat echipei Reporter Global pe poziția de columnist în Septembrie 2018. Înainte să scrie pentru RG, a lucrat ca programator la Google și a absolvit studiile Middlebury College cu diplome în muzică și informatică.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele