În ultimul an, am remarcat că s-au înmulțit declarațiile celor mai mari miliardari ai lumii cum că nu doar că ar fi dispuși, ba chiar solicită expres guvernelor să îi taxeze mai aspru. Oameni precum Bill Gates sau Warren Buffett ne obișnuiseră de mai demult cu astfel de poziții publice. Mai recent, unul dintre aspiranții la nominalizarea Partidului Democrat pentru candidatura la alegerile prezidențiale din Statele Unite de anul acesta, miliardarul Tom Steyer (cu avere estimată la 1,6 miliarde dolari), a făcut apel la cel mai bogat dintre prezidențiabilii democrați, multimiliardarul Michael Bloomberg (avere de 52,8 miliarde dolari), pentru ca acesta să sprijine și el ideea introducerii unei taxe speciale pe avere pentru cei mai bogați dintre americani. Iar miliardarul Facebook Mark Zuckerberg (aproape 70 de miliarde dolari) a spus că nici nu ar trebui să existe miliardari și că, de la un nivel în sus (neprecizat), acumulările de avere sunt cu totul „nerezonabile”. Mai lipsește ca fiecare Friedrich Engels dintre cei menționați să-și ia câte un Karl Marx căruia să-i editeze opera…

Mai important însă, înmulțirea declarațiilor de acest gen din partea celor mai cunoscuți oameni de afaceri a fost însoțită de intensificarea pozițiilor teoretice redistribuționiste susținute de economiști notorii, inclusiv din cadrul celor mai influente instituții financiare internaționale. Care afirmă că înăsprirea impozitării bogaților nu ar afecta câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, în acest fel s-ar crea resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Deși până nu de mult era acceptată ideea că o țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare. Acum, impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente. Chit că astfel e penalizată hărnicia, cine are un job și își mai ia încă unul e taxat cu un impozit de pe următorul nivel de impunere al grilei. După care, dacă are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată „pedepsit”, cu dobânzi negative. În așa fel încât dobânzile nu se mai constituie într-un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.

Dar, în fine, ce-i mână pe miliardari în a cere să plătească taxe mai mari? Unii îi acuză de ipocrizie, anume că una spun la televizor și cu totul altfel sună lobby-ul pe care îl fac pe lângă politicieni în spatele ușilor închise, lăsând la o parte că unii dintre ei au devenit ei înșiși politicieni. Alții interpretează această atitudine ca pe o reacție rațională de protecție față de manifestările de revoltă ale unei părți a populației față de accentuarea inegalității veniturilor, pe principiul „mai bine să ne taxeze decât să ne naționalizeze sau mai rău”.

Interpretarea mea e că cei mai lucizi dintre acești miliardari sunt conștienți că adâncirea inegalității de venituri este cauzată și de anumite inechități de substanță din societate, de natură legislativă, de reglementare și monetară. Ei știu, de exemplu, că măsurile neconvenționale de politică monetară ale marilor bănci centrale, printre care la loc de frunte stă relaxarea cantitativă, i-au avantajat pe deținătorii de active financiare și imobiliare cu risc, în dauna „oamenilor normali”, cu venituri fixe constând în salarii și pensii și care economisesc prin instrumente fără risc, cum ar fi depozitele bancare, afectate de reducerea masivă a dobânzilor.

Miliardarii mai știu că veniturile bugetare suplimentare create prin eventuala creștere a taxelor nu vor merge doar către „programe sociale”, ci și în investiții publice care vor fi implementate tot prin atribuiri de contracte către sectorul privat, astfel că cel puțin o parte din bani se vor întoarce la ei. Din aceste taxe suplimentare, sumele se vor duce și în subvenții pentru anumite industrii privilegiate politic, cum ar fi cele legate de demersurile de „decarbonizare” a economiei, ca formă de luptă împotriva schimbărilor climatice.

În aceste condiții, este prudent să conchidem că apelurile miliardarilor la majorarea taxelor reprezintă o formă elaborată de populism. Prin impozite mai mari, ei speră să mai reducă din antipatia populară față de ei, să prevină o nouă campanie Occupy Wall Street, dat fiind că masele nu sunt conștiente de adevăratele cauze nelegitime ale inegalității. În acest fel, ei speră să își conserve privilegiile legislative, de reglementare și monetare menționate mai sus.

Politicienii, economiștii și tehnocrații instituțiilor financiare internaționale, pe de altă parte, nu sunt deloc interesați de echitate ca atare, ci de majorarea veniturilor statului, adică de sporirea resurselor în baza căreia economia să fie planificată și dirijată centralizat către scopuri dezirabile politic, cum ar fi lupta împotriva încălzirii globale. În aceste condiții, majorarea taxelor asupra bogaților pare un soi de formă ceva mai elaborată de pacificare a maselor prin „a le mai da o sută de lei la salariu”, în stil ceaușist, cu păstrarea neatinsă a privilegiilor corporatiste. ■