Obiectiv vorbind, „Brexit”-ul, retragerea Regatului Unit al Marii Britanii din Uniunea Europeană, pe 31 ianuarie 2020, la orele 23 pe Insulă (Greenwich Mean Time), miez de noapte la Bruxelles, Capitala comunitară, e un eveniment major pentru Continentul nostru şi pentru lumea-ntreagă. Cum să nu reacţionezi?!

Tot obiectiv vorbind, s-a concretizat astfel o decizie teoretic imposibilă, absurdă, „contra naturii”: cum să iasă o ţară dintr-o asociere suprastatală aflată în plină expansiune, în contextul larg-planetar al aşa-numitei „globalizări”?! Civilizaţia contemporană se caracterizează prin deschideri de mentalitate şi prin renunţarea la graniţele impermeabile, fizice sau simbolice, apărate cu armele-n mâini sau cu argumente autarhice. Traversăm o perioadă de depăşire a vechilor limite, nu – invers – una a închiderilor, a separărilor, a izolării, a tăierii punţilor dintre noi şi ceilalţi. După constituirea statelor naţionale moderne şi după parcurgerea respectivului ciclu istoric, avansează spectaculos agregările regionale, continentale şi planetare ale postmodernităţii, cu participarea tot mai multor state „post-naţionale” (cum le spun politologii zilelor noastre), dispuse şi interesate să participe, păstrându-şi identităţile definitorii şi-n acelaşi timp renunţând la anumite prerogative transferate supra-structurilor la a căror constituire, reglementare şi funcţionare contribuie. Şi-atunci… de ce să se extragă o ţară din Uniunea noastră Continentală?!

La fel de obiectiv vorbind, Regatul Unit era unul dintre cele mai importante state-membre. Al treilea ca populaţie, după Germania şi Franţa, în aceeaşi categorie şi cu Italia (cele 4 ţări însumând mai bine de jumătate din totalul de până acum al Uniunii), ocupa în Parlamentul de la Strasbourg un număr proporţional – deci mare – de locuri. La fel – în întreaga ierarhie politico-administrativă de la Bruxelles şi răspândită pe Continent. Influenţă – pe măsură. Plus, la solicitările exprese ale Londrei – un statut special în multe privinţe, pe numeroase tematici comerciale, financiare, fiscale ş.a.m.d. Şi-atunci… de ce să te retragi?!

…Marea Britanie aflându-se în miezul modelului de civilizaţie european, în mod evident şi cât se poate de obiectiv, chiar dacă unele lucruri nu se pot demonstra prin măsurători cu metrul sau cu kilogramul (ori – pre englezeşte – cu piciorul, cu yard-ul, cu livra!). Ne-nţelegem astăzi cu toţii-ntre noi în engleza devenită, graţie şi influenţei globale a Statelor Unite ale Americii, noua „lingua franca”. În Regat au apărut şi de-acolo s-au răspândit de toate pentru toţi, de la mari valori filozofice, sociale, etice şi culturale la detalii concrete de viaţă cotidiană, comportamente, invenţii de obiecte, puzderie. Fără să ignorăm contribuţiile francezilor şi-ale altora, rămâne incontestabil că democraţia liberală are rădăcini britanice. Vârfurile literaturii, ale teatrului, ale cinematografiei de-acolo fac parte din fondul european comun, ca valori de bază. Cultura noastră nu poate fi concepută fără Shakespeare! Încât… cum să fie posibil ca Marea Britanie, cu tot cu Hamlet, cu Prospero şi Ariel, cu Julieta şi-al ei Romeo, să dezerteze, să dea bir cu fugiţii din Europa, de vreme ce şi ţara, şi personajele minunatelor piese sunt părţi inseparabile din ea?!

Ştim ce s-a-ntâmplat: o suprapunere de conjuncturi nefericite, care-au trezit vechi instincte izolaţioniste, „insulare”, şi-au alimentat îngrijorări recente, speculate grosier de politicieni populişti, demagogi, oportunişti. Criza financiară şi economică mondială de după 2007-2008 lăsase urme adânci, şomaj, nesiguranţă. Valurile de refugiaţi din 2015-2016 acutizaseră temerile unor categorii întregi de populaţie, în Regat, ca şi-n restul Continentului. Chiar aşa stând lucrurile, dezastrul nu s-ar fi produs dacă încrederea-n sine nu i-ar fi jucat festa premierului David Cameron, până atunci politician remarcabil, cu stofă de lider de clasă, energic, orator impetuos, „carismatic”, proaspăt câştigător în 2015 al unui al 2-lea mandat în Downing Street, la un scor peste aşteptări. Crezând că-şi va putea continua marşul triumfal, Cameron, susţinător al apartenenţei la Uniunea Europeană, a convocat referendumul din 23 iunie 2016 pentru a-şi reduce contestatarii la tăcere. S-au stârnit polemici acerbe, extremiştii au simţit că le bate vântul în pânze şi-au plusat fără nici o jenă, s-a trezit şi Britania profundă, cu vechile ei fantasme şi frustrări, şi-au mai intervenit şi manipulările „oculte”, probabil dinspre Rusia doritoare să destabilizeze democraţiile occidentale – vezi „cazul Cambridge Analytica”, dezvăluit ulterior.

Rezultatul, absolut şocant, neanticipat de nici un sondaj de opinie: 51,9% pentru „Brexit”. După care s-au scurs mai bine de 3 ani şi jumătate de controverse şi dificultăţi în aplicarea referendumului: polemici şi mai dure, scandaluri, manifestaţii de stradă, vociferări furioase în Camera Comunelor, certuri de sus până jos, de la vârful politicii şi până-n străfundul societăţii britanice, profund scindate. „Soluţia” a venit de la cel de-al 2-lea succesor al lui Cameron, după Theresa May: ultra-populistul Boris Johnson, care-a chemat şi el alegătorii la urne, pe 12 decembrie 2019, în scrutin anticipat câştigat cu brio nu atât ca număr de voturi, mult sub 50% (43,6), cât de mandate, majoritare (în uninominalul britanic, într-un singur tur…). Victoria a grăbit deznodământul cel teoretic imposibil, absurd, „contra naturii”.

Cum să reacţionezi în faţa acestui dezastru „obiectiv”, ce să mai adaugi?! Poate doar mărturisirea copleşitoarei tristeţi pe care-o simţi, profund subiectivă. Şi-o la fel de imensă dezamăgire că i s-a-ntâmplat unei mari naţiuni, unei venerabile democraţii, excepţionalei moşteniri shakespeariene…

Să-i treacă repede, cât de repede se poate! ■