Imposibila Românie monopartidică

După abundența de abuzuri care a exasperat opinia publică românească în ultima vreme, din ce în ce mai multă lume pare să intre în panica faptului că România este într-un pericol iminent de a se întoarce la totalitarism. Conform acestui discurs, violența jandarmilor de pe 10 august, tentativele repetate împotriva justiției și situația în care BEC i-a pus pe USR și Plus sunt doar semne incipiente ale pierderii libertății României, care urmează doar cu câțiva pași în urmă Republicii Moldova și Ucrainei.

Ronald Reagan spunea în 1961 că „libertatea nu este niciodată la mai mult de o generație de dispariție”. Împărtășesc și eu (mulți ar spune că mai pronunțat decât e cazul) o înverșunare împotriva gesturilor nechibzuite care periclitează libertatea construită cu mult efort a Occidentului. Iar în afară de asta, am fost și eu cuprins de aceleași mânie și teamă de care probabil au fost cuprinși și mulți dintre dumneavoastră pe 10 august. Acesta și toate celelalte abuzuri ale PSD sunt demne de alarmă. Cu toate astea, mărturisesc că îmi este încă greu să percep situația de față ca auspiciu al nimicirii noastre iminente.

Ar trebui, în primul rând, să ne amintim că pentru România deriva spre totalitarism nu este o discuție ipotetică sau un exercițiu intelectual, ci o memorie traumatică și cât se poate de reală a multora dintre cei care au supraviețuit regimului comunist. Când Partidul încă mânuia puterea sa nestăvilită, oamenii nu erau scoși ilicit din pușcărie, ci privați de libertate fără temei. La momentul la care au preluat ei puterea, nu au încercat doar să găsească tertipuri pentru a opri alte partide de la a candida; celelalte partide și-au plătit opoziția cu viața. În fostul regim, nici măcar un articol de ambivalența celui pe care îl citiți acum nu ar fi fost permis. Îmi vine astfel greu să pun un semn de egalitate între cele două situații.

Ați putea răspunde că dacă PSD ar avea posibilitatea, ar face și el la fel. Însă tocmai aceasta este diferența — PSD nu poate să facă nimic din cele menționate mai sus; n-au dus la capăt nici măcar ce au încercat până acum.

Sunt convins că domnul Dragnea și acoliții săi și-ar dori puterea absolută a statului; îmi este însă indiferent! Statul român, cât este el de firav, se dovedește mai greu de răsturnat decât și-ar dori ei. Evenimentul 10 august a stârnit revoltă și în opinia publică, și în interiorul Jandarmeriei, iar vocile critice nu au putut fi înăbușite, ÎCCJ a întors situația din BEC, dovedind libertatea partidelor de a ființa, iar presa pare să aibă mai multă libertate decât interes popular. Din câte știu, regimurile totalitare nu au nici libertatea de a forma partide, nici libertatea presei; cine știe, poate că o opoziție și o presă mai mature ar fi putut să oprească PSD-ul mult mai devreme.

Existența oamenilor care se doresc tirani nu semnalizează nimic; puterea corupe oricând și oriunde. Sănătatea unei țări se măsoară prin abilitatea statului de a para asemenea tendințe. Prin prisma acestui standard, România este evident mai sănătoasă decât acum 20 de ani.

Să vorbim însă de direcția în care ne-ar putea trimite aceste demersuri. Dacă nu îl experimentăm tocmai acum, ne îndreptăm totuși spre un nou 1947? Ei bine, un element important al autoînțelegerii Europei în secolul al XXI-lea este excepționalismul geocontextului Uniunii Europene.

Geocontextul contemporan este factorul în jurul căruia par să se decidă majoritatea discuțiilor legate de Brexit. Oricât de competentă ar fi clasa politică din fruntea Regatului Unit și indiferent de relațiile sale istorice cu Commonwealth-ul, consensul continental tinde să remarce că, în afara Uniunii Europene, ei nu vor putea să-și reconstruiască economia și, astfel, regatul este sortit pieirii. Ca atare, consensul dictează că situația țărilor din afara Uniunii Europene este radical distinctă de cea a țărilor din interiorul ei. Ce rost ar avea, atunci, comparațiile dintre România, Republica Moldova și Ucraina?

Oare chiar putem compara o țară membră UE și NATO, gazdă a nenumărați militari americani și, mai ales, gazdă a scutului de la Deveselu, cu două țări lăsate de izbeliște de Vest?

Iar comparând România contemporană cu cea a anului 1947 putem, cu bună credință, să afirmăm că forțele antioccidentale ale Rusiei lui Putin și ale notoriilor iliberali ai Europei de Est se compară cu Uniunea Sovietică a lui Stalin, proaspăt câștigătoare a unui război mondial? Partidul Muncitoresc nu și-a câștigat influența singur, ci cu ajutorul unor prieteni pe cai incomensurabil mai mari decât orice avem acum prin preajmă.

Diferența dintre ce se întâmplă acum în România și ce se întâmplă în leagănele regimurilor totalitare este că cele întâmplate în România nu fac parte din avântul unei forțe în creștere, ci sunt ultimele zvâcniri de viață ale unui regim apus. Nimic din ce se întâmplă în România acum nu este nou, ci doar recidiva debilă a celor pe care vrem să le lăsăm în urmă. 10 august a fost scandalos, dar PSD nu a avut curajul să repete cele întâmplate la mineriade. Recenta încercare de sabotare electorală este deplorabilă, dar în contextul curent este evident penibilă și a eșuat imediat ce a luat ființă. Atacurile la justiție sunt grave, dar sistemul juridic are în spate și opinia publică, și Uniunea Europeană. Toate acestea nu prevestesc nimic nou, ci sunt replicile unui cutremur politic de gravitatea căruia pare că am uitat.

Însă mă îndoiesc sincer că există prea mulți oameni care chiar cred în întoarcerea iminentă a totalitarismului în România. Acest discurs este doar o reacție colerică la o guvernare exasperantă. Reacțiile colerice sunt totuși o dovadă de imaturitate și una care poate duce în derizoriu problemele reale și demne de atenție pe care le înfruntăm.

PSD poate să vrea, dar nu este în stare să ducă România înapoi la tiranie. Și cât timp îi vom trata cu patetismul de care dăm acum dovadă, ne asigurăm doar că liberalismul României stagnează în infantilism și că puterea rămâne la ei. Să nu ne opunem, atunci, monstruozității cu care avem de-a face la cârma țării? Sigur că trebuie să ne opunem. Însă trebuie să ne asigurăm că lupta noastră cu rămășițele muribunde ale fostului regim este mai demnă decât discursurile personajelor lui Caragiale.

Comentarii