În combaterea următoarei recesiuni, politica va fi crucială

Sunt însă liderii politici capabili și dornici să coopereze?

152
10 minute de lectură

Ediția tipărită | Special report

11 octombrie 2018

ÎN ZILELE SUMBRE ale Marii Crize, balanța terorii economice era măsurată prin mișcările de aur de la o țară la alta. Din punct de vedere fizic, totuși, aurul rămânea, mai mult sau mai puțin, nemișcat. Majoritatea băncilor centrale își țineau aurul în seifurile Băncii Angliei. Transferurile se făceau punând lingourile de aur pe un cărucior și împingându-le de pe o grămadă pe alta, la câțiva pași distanță. Când i s-a spus că acel cataclism economic era produsul a prea mult aur pe o parte a seifului față de alta, ambasadorul britanic în Germania a oftat: „Criza asta este cea mai stupidă și mai gratuită din istorie.”

Din nou, lumea riscă să se izbească de un haos economic nenecesar de dureros. Dacă următoarea recesiune globală va vira spre catastrofal, nu va fi din cauza lipsei de idei despre cum poate fi scoasă economia din impas. Mai degrabă, va fi deoarece politicienii, care au primit o listă lungă de căi prin care să pompeze bani într-o economie rău însetată, s-au dovedit că nu vor sau nu sunt incapabili să aleagă una. Din nefericire, o astfel de ipoteză este o posibilitate mult prea reală.

Chiar și așa, criza care va rezulta s-ar putea să nu fie un dezastru absolut. Economiile cu probleme ar putea să-și accepte soarta cu stoicism, așa cum a făcut-o Japonia în cele două decenii după ce s-a dezumflat bula de acolo. Dar este mult prea ușor să ne imaginăm cum o economie globală în vrie ar putea să pună o presiune de nesuportat pe mușchii geopolitici încordați ai lumii. Sunt multe motivele de îngrijorare.

Cel mai mare este simplul fapt al crizei financiare, care este atât de recentă în trecut. Crizele sunt toxice din punct de vedere politic. Așa cum notau, în 2014, domnii Mian și Sufi și Francesco Trebbi de la Universitatea din Columbia Britanică, polarizarea și facționalizarea politică urmează aproape inevitabil crizelor. Alegătorii sunt mai atrași de extremele ideologice, iar coalițiile politice slăbesc. Lumea mustește de asemenea exemple. În unele locuri, partidele radicale au ajuns la guvernare, cum este în Grecia, unde Syriza este cel mai mare partid acum, sau în Italia, unde este la putere coaliția dintre Mișcarea populistă Cinci Stele și Liga Nordului, naționalistă. Partidul Lege și Justiție din Polonia a împins țara într-o direcție chiar și mai iliberală după ce a câștigat majoritatea în 2015. În multe alte țări, partidele din establishment au devenit mai radicale, ca răspuns la schimbările în opinia publică sau ca să contracareze sfidările de la extreme. În America și Marea Britanie, partidele conservatoare venerabile subminează instituțiile stabilizatoare pe care le apărau odinioară.

Guvernele slabe se vor strădui adesea să adopte politicile necesare ca să răspundă cu succes la o prăbușire a unei lumi cu creștere egală cu zero. Multe guverne radicale și populiste par să nu aibă un angajament profund față de instituțiile de tradiție, care au ținut laolaltă economia mondială în timpul crizei. Atunci, încrederea și sacrificiile au împiedicat naționalismul economic distructiv. Chiar dacă țările ar fi putut beneficia individual, temporar, de pe urma unor politici centrate îngust pe interesul propriu, ele au decis să stea laolaltă, evitând un protecționism în cascadă, care i-ar fi afectat pe toți. Țările G20 au convenit în 2009 să nu mărească barierele tarifare, așa cum făcuseră guvernele în anii ’30, iar angajamentul lor a ținut. În mare parte. Acum, chiar înainte să lovească o nouă recesiune, prieteniile geopolitice se erodează.

Lecții din anii ’30. Cele mai mari amenințări la adresa economiei globale de azi sunt de ordin politic

Starea de nepregătire a majorității economiilor înseamnă că este mai importantă cooperarea decât oricând, dar și mai fragilă. Așa cum susține Brad Setser, de la Council on Foreign Relations, o economie care nu are acces la cele mai puternice instrumente monetare ale sale are două opțiuni, cu implicații diferite pentru restul lumii. Ea poate să folosească stimulentele fiscale pentru a crește cheltuielile, chiar dacă unele beneficii se vor scurge în mod inevitabil peste graniță, pe măsură ce oamenii cumpără bunuri și servicii străine. Sau poate să își deprecieze moneda și să absoarbă cheltuielile făcute de economiile străine. Unul dintre cele mai mari riscuri ale unei noi recesiuni este că guvernele ar putea să se angajeze într-un joc de sumă zero al cheltuielilor. Incapabile să depășească obstacolele tehnice și politice la crearea de mai mulți bani pe plan intern, ele ar putea să opteze pentru absorbția de bani din afară. Frica asta trimite înapoi la zilele sumbre din anii ’30, când cele mai avansate economii au aderat la standardul în aur. El le oferea foarte puțin spațiu de manevră, așa că nu au putut să folosească politici fiscale și monetare expansioniste pentru a răsturna declinul.

Lumea modernă datorează absența relativă a marilor crize faptului că monedele fiduciare, neconstrânse de aur, le permit guvernelor să stimuleze economiile în vremuri grele. Dar când dobânzile scad aproape la zero și, în același timp, guvernelor le este greu să găsească împrumuturi, economiile încep să semene cu cele din epoca standardului în aur.

Este ușor de imaginat cum o recesiune poate să provoace tensiuni în privința ratelor de schimb. După criza financiară, China și-a aliniat moneda la dolar, împiedicând o apreciere a yuanului prin cumpărarea de cantități masive de acțiuni denominate în dolari. Drept rezultat, americanii au cheltuit cu sute de miliarde de dolari mai mult pe mărfurile chinezești decât au cheltuit chinezii pe bunuri americane: o presiune critică pe cererea americană, într-un moment în care creșterea era în continuare mică și șomajul, mare.

China a trecut de atunci la managementul yuanului aliniat la un coș de valute, nu doar la dolar, iar surplusul său de cont curent s-a redus la aproape zero. Totuși, administrația Trump continuă să critice vehement surplusurile chinezești și manipularea monedei și a lansat un război comercial care escaladează. O încetinire a economiei Chinei, combinată cu o înăsprire monetară americană ar putea să se dovedească explozibilă. Yuanul ar scădea; într-adevăr, dolarul a crescut cu 10% față de yuan din aprilie.

Pe măsură ce se înăspresc condițiile de creditare pe plan mondial, majoritatea piețelor emergente vor fi supuse la presiuni pentru a-și reduce deficitele de cont curent. Ele vor face asta, în mare parte, depreciindu-și monedele în raport cu cele ale economiilor avansate și, mai ales, cu dolarul. Deficitul de cont curent al Americii a căzut după criza financiară globală, dar a crescut din nou după 2014. Înăsprirea politicilor Fed și deficitele bugetare mai mari create de reducerile de taxe ale lui Trump practic garantează că acesta va crește în continuare, ceea ce înseamnă că America va exporta cerere în restul lumii.

Asta include Europa. Contul curent al UE, care a fost mai mult sau mai puțin echilibrat nu mai devreme de 2012, a intrat dramatic pe surplus, grație unei recesiuni prelungite, care a împins în jos creșterile salariale europene, ușurării monetare a BCE și continuării austerității fiscale. Constrângerile monetare și fiscale care leagă zona euro sunt cel mai apropiat analog modern al standardului în aur; dacă și când va lovi o nouă recesiune, Europa s-ar putea confrunta cu cea mai explicită opțiune între criză și accentul mare pus pe cererea externă.

În timpul crizei financiare globale, mulți economiști s-au temut că această calamitate economică ar putea avea consecințe geopolitice ca cele ale Marii Crize. Nu a avut. Totuși, politica globală s-a schimbat. Țara pe care va cădea cel mai greu povara deprecierilor este condusă de un om care urăște globalizarea. Cele mai mari amenințări la adresa economiei globale de azi sunt de ordin politic.

Când va veni următoarea recesiune, politica s-ar putea pune în calea unei reacții inteligente. Guvernul fragil al Chinei ar putea să nu facă față sarcinii de a gestiona o încetinire. Salvarea economiei ar putea să oblige Beijingul să aleagă între dublarea mizei pe creșterea generată de datorie și mutarea poverii unei recesiuni pe străini, printr-o depreciere a monedei care să mărească exporturile. Zona euro rămâne vulnerabilă față de o nouă izbucnire a crizei datoriilor sale. Dacă Italia ar ieși din zona euro, panica financiară care au urma ar putea să fie mult mai mare decât criza financiară globală, iar UE s-ar putea prăbuși. America, împinsă din nou în rolul de consumator global de prim și ultim recurs, ar putea să cadă de acord cu dorința președintelui său de a dezmembra economia globală integrată, ceea ce ar deschide calea unei ere mult mai periculoase de naționalism economic și ar da o lovitură uriașă veniturilor din întreaga lume.

Nimic dintre acestea nu este obligatoriu să se întâmple. Niciunele nu sunt consecințele inevitabile ale unei creșteri ușor mai slabe a cheltuielilor pe plan global. Lumea a petrecut însă cea mai mare parte a unui secol învățând cum să îmblânzească ciclurile de afaceri și să le răspundă în moduri care să minimizeze presiunea pe sistemele politice, doar ca să se găsească pe un tărâm necunoscut. Sistemul financiar global este mai susceptibil la tulburări decât se crezuse anterior, iar instrumentele sale de combatere a recesiunii nu mai sunt atât de eficiente. Economiștii și politicienii sunt cu siguranță destul de înțelepți ca să se adapteze și să răspundă la noile sfidări. Ceea ce nu se cunoaște este dacă liderii mondiali sunt încă destul de încrezători și de hotărâți să evite tulburările geopolitice pentru a lua măsurile care sunt atât de necesare.

Acest articol a apărut în secțiunea Special report a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Next time will be different”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele