Schimbarea puterii politice de la București și realegerea președintelui Iohannis au reprezentat două semnale cât se poate de relevante, semnificative pentru percepția partenerilor noștri în legătură cu ceea ce se întâmplă în România și în ce măsură România poate sau nu să facă parte dintr-un proiect european coeziv și integrat. Dar este doar un început. Din acest moment, nu doar politica internă, dar și exprimarea în politica externă reprezintă niște criterii care sunt esențiale pentru ca România să poată participa la masa decizională în perioada următoare.

Simpla apartenență la NATO nu înseamnă garanții de securitate automate, simpla apartenență la UE nu înseamnă prosperitate și sistem de valori asumate corespunzător. Deci din punctul ăsta de vedere trebuie făcut un pas mult mai serios înainte: se reașază în Europa, și în general la nivel global plăcile tectonice ale politicilor fundamentale. Jocul pe interese în acest moment este unul la fel de complicat ca după al Doilea Război mondial, iar România se află într-o zonă extrem de complicată din toate punctele de vedere. Trebuie să se afirme.

România trebuie să-și construiască un proiect care să reflecte interesele sale în regiunea în care ne aflăm în acord cu cele europene. Pe de altă parte, România are nevoie de stabilitate internă care să genereze încredere, mai ales la nivel european. De ce spun asta? Pentru că elementele care în ultimii ani au creat instabilitate internă în România au fost exact cele care trebuiau prezentate, explicate și clarificate la nivel european. Practic, România trebuia să vorbească despre problemele ei interne, în loc să vorbească de proiecte și probleme de securitate pe care le putea promova. Niciun stat, fie partener, oricât ar fi fost de apropiat de România, nu își poate identifica propriile interese în dezbaterile interne din România. Din acest punct de vedere, această situație trebuie înțeleasă și schimbată cât se poate de repede.

Avem deci în vecinătate situația din Ucraina care este departe de o soluție deocamdată care să respecte integritatea și suveranitatea acestui stat, vom avea alegeri în Republica Moldova pentru președinte în 2020, situația la Marea Neagră a devenit mai complicată decât era, și dacă adăugăm pachetul numit energie, este evident că sunt extrem de multe subiecte care trebuie abordate serios și profesionist, pentru că altfel vor avea de suferit și relațiile parteneriale, dar și interesele României.

Însă dacă noi pierdem încă șase luni luându-ne ca argument populismul necesar pentru campaniile electorale, s-ar putea ca la jumătatea anului 2020 să fie deja mult prea târziu. Situația este volatilă, dacă ar fi să vorbim numai de domeniul energiei: lângă România, Gazprom nu mai dorește încheierea unui acord cu Ucraina sau cel mult acela ar putea fi încheiat pentru un an, deci iată că în probleme majore economice rezolvările se limitează la săptămâni sau luni. Deci din acest punct de vedere nu există niciun fel de scuză pentru a nu găsi acele argumente pentru a profila România în exterior.

Și mai avem o provocare în 2020: Brexit-ul, care, iată, a devenit o certitudine după victoria conservatorilor conduși de premierul Boris Johnson și care ne va afecta oricare manieră în care va fi negociat. Brexit-ul ne va afecta pe multiple planuri: pe cel economic evident nu atât de semnificativ, în comparație cu alte state dezvoltate din Europa, însă al doilea palier privește situația românilor, care este sensibilă.

Sunt câteva sute de mii de români în Marea Britanie, trebuie foarte atent gestionată inclusiv politic această problemă, pentru că Londra își schimbă de la o zi la alta proiectul privind cetățenii europeni aflați în Regatul Unit. În al treilea rând, trebuie să vedem care va fi atitudinea Marii Britanii în ceea ce privește politicile de securitate și apărare la est. Trebuie să amintim că în Alianța Nord-Atlantică, dar de altfel și în UE, între România și Marea Britanie există un consens aproape automat. Deci era unul dintre marii jucători globali a cărui poziție față de amenințările dinspre est era similară cu cea a României. Deci, din acest punct de vedere, o schimbare de atitudine, de nuanță din cauza dezvoltărilor interne complicate din Marea Britanie în ceea ce privește politica externă a acestui stat și politica de securitate, s-ar putea sa ne afecteze direct.

După declarațiile multor decidenți mai ales din zona militară, practic cele mai serioase surse de conflict în spațiul european, astăzi, când vorbim, sunt regiunea Mării Negre și Balcanii de Vest. Ar trebui să ne îngrijoreze deoarece foarte multe voci din cancelariile occidentale spun ca există un proiect care eventual ar putea fi implementat privind federalizarea Ucrainei, iar dacă s-ar întâmpla așa ceva, atunci acesta se va răsfrânge și asupra Republicii Moldova în timp real.

În Marea Neagră, sigur că aici există strategii bine puse la punct, se aplică principiul coordonat al descurajării și dialogului între Alianța Nord-Atlantică și Moscova, dar pe de altă parte au apărut disfuncții datorate unei poziționări oarecum incerte a Turciei în acest moment. Turcia era practic pilonul politico-militar cel mai stabil în regiunea Mării Negre, cu potențial cât se poate de clar și cu posibilitate de desfășurare militară pe intervale de timp nedeterminate în Marea Neagră.

Astăzi, situația este mult mai complicată. Sau cel puțin așa cum arată din retorica publică prezentată de Ankara, deci sigur poziționarea Alianței Nord-Atlantice în 2020 va trebui să țină seama și de aceste dezvoltări în ceea ce privește Turcia și implicarea sa în regiune. Totuși, în relația NATO-Rusia vor fi, după părerea mea, câteva evoluții interesante, dar nu cred că tensiunile politice sau strategice vor depăși nivelul staționar. În al doilea rând, va fi interesant jocul Chinei în ceea ce privește întregul spațiu, cu reverberații inclusiv în Alianța Nord-Atlantică, și aici mă refer la problema nord-coreeană și la Asia de Sud-Est, în general. Și sunt mai mulți vectori care vor juca și care vor presupune o poziționare europeană cât se poate de categorică. Este un mesaj al administrației americane care nu a fost discutat, dar care este extrem de serios și de interesant, și anume sprijinul pe care Statele Unite l-au cerut europenilor, chiar la reuniunea de la Londra, pentru o prezență ceva mai activă în Siria, și e o temă la care ar trebui să ne uităm în perioada următoare. Deci din perspectiva asta sunt consecințe globale care se leagă de o necesară reconfigurare a Alianței Nord-Atlantice.

În a doua parte a anului 2020 vom avea în spațiul european președinția Germaniei la consiliul UE. Deci, din acest punct de vedere, este clar că se așteaptă foarte mult ca până în iunie 2020 să existe o serie de proiecte de integrare europeană care să poată fi concretizate politic de o președinție a unuia dintre cele mai semnificative și puternice state din spațiul european.

În continuare, după părerea mea, în 2020 vor exista încă tensiuni etnice, demografice, economice, mișcări suveraniste cu dezvoltări imprevizibile. Mă gândesc la Spania și, în egală măsură, la modul în care, electoral, unele dintre partidele din Europa cu tentații naționaliste radicale vor accede la guvernare. Sigur, este cât se poate de evident că Europa trebuie să repare problemele structurale ale instituțiilor europene, pe de altă parte există o serie de tendințe contradictorii. Sunt însă și elemente aspiraționale de integrare privind moneda euro sau aspectele de mediu și protecție climatică. Dar, pe de altă parte, statele europene din Uniunea Europeana par a fi categorice în a menține controlul asupra obligațiilor financiare și de securitate. Polonia și Germania de Est au foarte mari dificultăți în ceea ce privește acceptarea oricăror măsuri de limitare privind exploatarea și folosirea resurselor fosile, a cărbunelui adică, o cerere extrem de serioasă și vehement subliniată de cei care militează pentru un acord climatic comprehensiv, acoperitor în UE, și, în al treilea rând, jocul care a devenit strategic privind energia. ■