Ion Caramitru: „Întotdeauna, se taie de la Cultură când nu sunt bani. Sau se începe așa…”

„Vă dau un titlu: 0,09%”, ne recomandă Ion Caramitru, după ce află că subiectul interviului este criza de bani din cultura românească. Am verificat, apoi, la redacție: acesta este procentul din produsul intern brut alocat Culturii. Și adaugă, cu tristețe: întotdeauna, se taie de la Cultură când nu sunt bani. Sau se începe așa...

19 minute de lectură
Ion Caramitru

Ca președinte al UNITER, sunteți și membru în Alianța Națională a Uniunilor de Creatori din România – ANUC, deci aveți o perspectivă globală asupra culturii. Aveți vreo explicație de ce nu înțelegem să finanțăm Cultura? Pentru că am putea câștiga și bani, am putea profita, dacă investim în cultură? Ignor voit cultura ca valoare esențială a unei societăți.

De exemplu, Teatrul Național câștigă bani. E adevărat că principiul funcționării acestor instituții cum este Teatrul Național, așa cum este prinsă această funcționare în sistemul public, este o instituție de interes național subvenționată de la buget și din venituri proprii. Asta presupune că atunci când primim un buget de la Ministerul Culturii, este calculat și procentul de venituri proprii. Aceste venituri proprii se găsesc întotdeauna la sfârșitul anului financiar în raportările care se fac.

Cam un sfert din cheltuieli sunt acoperite din venituri proprii…

Între 20 și 22%, ceea ce este fenomenal. Sunt instituții care au pierderi, sunt unele care sunt fericite că sunt la zero. Zero este o cifră pozitivă în cazul nostru. Altele au 0,1-0,5%. Noi avem 22%, majoritar veniturile vin din vânzările de bilete, la care se adaugă cele din închirieri ale sălilor în zilele de luni, când nu jucăm. Însă veniturile cele mai importante vin din vânzările de bilete. Cum există în Legea Finanțelor Publice o prevedere că dacă-ți depășești veniturile prevăzute de buget, (acestea, n.r.) ți se măresc automat, în fiecare an. Astfel încât noi am ajuns la o cifră impresionantă, de peste 12 milioane de lei obligații de venituri proprii. Imaginați-vă că trebuie să încasăm venituri proprii de aproximativ 3,5 milioane de euro. Am reușit în ultimii ani să depășim cifrele prevăzute și să avem o asemenea creștere pozitivă. Dar asta ne costă. Toate instituțiile au cerut, pentru acest an, exact bugetul de anul trecut. N-au cerut bani în plus, din tot ce știu. Bugetul pentru acest an a apărut destul de târziu. El a apărut oficial prin aprilie, și operațional, în mijlocul lui mai, deci aproape de mijlocul primului semestru. Evident că nu s-a putut semna programul minimal.

Programul minimal este un fel de contract între manager și minister. Managerul este angajatul direct al Ministerului Culturii și responsabil. Atunci, practic, la 15 mai, nu am mai avut timp să realizăm un spectacol pe care îl doream foarte mult și pentru sala mare, care se cheamă „1984”.

Orwell…

O dramatizare după romanul celebru al lui Orwell. La Sala Mare, unde o premieră costă foarte mult. Numai dimensiunile scenei presupun o cheltuială foarte mare.

Și este foarte actual „1984” al lui George Orwell…

…face parte din programul meu estetic.

…la un moment dat, eroul explică de ce Big Brother distruge cuvintele, le face să dispară, odată cu idei și sentimente, interzice lectura cărților.

E mai mult decât actual, aș putea să adaug: anticipează și așa-zisa robotizare a societății. În afară de acest spectacol, am mai renunțat la unul, care trebuia să aibă premiera tot în luna mai, pentru amfiteatrul în aer liber de pe acoperișul teatrului. Deci, am renunțat din start la două titluri. E o piesă numită „Beginners”, o piesă în care personajele sunt și maturi, și copii, foarte instructivă și foarte interesantă. Deci două titluri au dispărut. Am mai rămas cu două titluri pe care ar trebui să le facem: unul este în lucru, din fericire, reîncepem repetițiile și, la sfârșitul lui septembrie, dăm premiera. În mare pericol este și un spectacol pe care ar urma să îl facă Silviu Purcărete, unul dintre cei mai mari regizori ai lumii la acest moment, fără niciun dubiu, pornind de la ultima piesă scrisă a lui Eugène Ionesco, „Amintiri din Casa Morții”. Acest spectacol ar urma să se facă în coproducție cu Festivalul Național de Teatru, care începe la mijlocul lui octombrie, și ar trebui să deschidă festivalul. La ora asta, nu s-a putut începe absolut nimic, pentru că banii care sunt necesari acestui proiect extrem de ambițios trebuie să vină și de la festival, pentru că altfel nu putem deschide. Noi am prevăzut în programul minimal o sumă, dar nu e îndestulătoare, pentru că e vorba de o coproducție. Dar, până la această oră, fondurile pentru festival nu sunt asigurate, nu se știe încă nimic. Iar eu nu am voie să deschid o finanțare, dacă nu am bugetul, clar! E împotriva legii, așa ceva nu pot să fac. Iată-ne, deci, în loc de opt premiere câte ne-am propus să facem în general în fiecare an, să facem numai patru. Pentru că două am făcut la începutul anului, două premiere mai puțin costisitoare, la sala Atelier o piesă despre școală care se numește „Class”, și „Preșul” de Băieșu la sala Studio.

Și s-a putut finanța din bugetul anticipat, probabil știți despre ce este vorba: până vine bugetul, ai voie să cheltuiești 1/12 din bugetul anului anterior. Deci practic noi facem jumătate, în cel mai fericit caz, jumătate din ce ne-am propus.

Deci ce s-a întâmplat, până la urmă: s-au mărit salariile, s-au micșorat fondurile de la bunuri și servicii de unde putem să cheltuim toate lucrurile astea. Și ni s-au mărit veniturile proprii. Deci ni s-a scăzut cu 2 milioane subvenția de la bunuri și servicii și ni s-a mărit cu un milion la venituri proprii. Asta e absurd. Adică, îți dau bani mai puțini să muncești, dar te oblig să faci mai multe încasări.

Pentru a crește veniturile, sunteți practic obligați să scumpiți biletele și să limitați astfel accesul la teatru al multor oameni?

Le-am mărit destul. Avem la anumite spectacole cele mai ridicate prețuri din București. Numai la două, „Dineu cu proști”, care e ultracăutat, și „Regele moare” al lui Eugène Ionesco, cele mai scumpe bilete sunt 80 de lei și cele mai ieftine – 30 de lei.

Plătiți TVA?

Nu. Nu suntem plătitori de TVA. Dacă avem contracte cu terți, cum este cazul acestei agenții de forță de muncă Humanges, neavând destui oameni și neprimind posturi de la guvern de ani și ani la rând, am rămas într-o lipsă imensă de personal. Și atunci am făcut conform legii o licitație și am angajat 54 de oameni prin această agenție. Oamenii, conform legii, trebuie să aibă același salariu cu cei care muncesc alături și care sunt angajații teatrului pe contract de muncă, dar la salariul lor se adaugă 19% TVA-ul, care trebuie plătit la firmă, și 5% comision. Aici este aiureala, tot spun asta. Avem un ministru matematician, i-am explicat aritmetic că pierdem la fiecare angajat 24%. Acestea sunt problemele teatrului și au o rezolvare simplă, în opinia mea, asigurarea finanțării.

Foto: Bogdan Cristel

Dar criza care s-a creat nu e numai a Teatrului Național, este a tuturor, a absolut tuturor. La toți s-a întâmplat așa, la instituțiile din subordinea Ministerului Culturii, ca să nu mai vorbim de celelalte, care sunt la autoritățile municipale sau județene. E aceeași poveste. În toată lumea culturală s-a petrecut acest fenomen: dacă această creștere economică a României, anunțată cu surle și trâmbițe, de 5-7%, e reală, atunci de ce să taie bugetele? Întreb și eu, retoric. Ar trebui să se mărească bugetele.

Dar de ce nu înțeleg să susțină financiar Cultura?

Sunt mai multe amănunte care țin de moștenirea comunistă a poveștii și de legislația specifică în domeniu, care e la fel de comunistă, cu instituții de cultură, că sunt teatre, că sunt opere, balete, filarmonici, unde performanța nu este recunoscută și nu e plătită, unde își face loc un criteriu absolut aberant în lumea noastră, de vechime în muncă. Ca să înțelegeți, ca să se ajungă la categoria 1A de salarizare, cea mai înaltă, trebuie să ai 12 ani de vechime. Și eu vă întreb iar retoric: dacă Pavarotti ar fi tânăr și acum ar termina studiile și ar avea aceeași voce pe care a avut-o, în România trebuie să aștepte 12 ani ca să aibă categoria 1A. Or, el e Pavarotti, el cântă de rupe lumea, se adună stadioane ca să-l asculte și el trebuie să aștepte ani, dacă e angajat, bineînțeles.

Deci meritul nu mai contează.

Nu, deloc. Deci, dacă cineva joacă mult și bine și aduce mult public într-un teatru, ia același salariu cu cei care aproape nu joacă deloc.

Deci nu îi puteți premia?

Nu există instrument. Mai mult decât atât, contractele pe termen nedeterminat, pe viață, produc efecte care se deduc din Codul Muncii. Eu, de când am venit, am angajat 35 de tineri și, pe toți, pe contract pe termen determinat. Am moștenit însă 50-60 de contracte. Problema nu e materială, e strict morală, până la urmă, pentru că aceia care sunt pe contract de acest tip și nu joacă de ani și ani nu au nicio vină, în principiu. Ei spun „sunt la dispoziția dumneavoastră, dați-mi să joc, să-mi onorez salariul”, dar regizorii care vin fac audiții, noi nu avem regizori angajați, și nu îi distribuie. Singurul regizor care a distribuit exclusiv actori ai teatrului sunt eu. Și în roluri mai mici, și în roluri mai mari. Dar omul vine și spune „sunt aici, am contract pe viață, dați-mi să joc” și nu putem să îi dăm, ați văzut de ce: criteriile sunt artistice, nu țin de greutăți și de norme de tip industrial.

Nu se poate modifica legea, pentru a se reduce vârsta de pensionare?

Sigur că se poate. Deci, ar fi nevoie de o lege, dacă ar fi, să o modifice pe cea care este, care e imperfectă. Însă și Codul Muncii e imperfect, în cazul nostru, pentru că el funcționează pe instituțiile de cultură și artă ca și la industria grea, de exemplu. Dacă ai o normă de rulmenți și o faci, îți iei salariul. Sunt alte măsuri și greutăți în artă. Ține de talent, de farmec, de inteligență și de multe alte lucruri care sunt imponderabile și se măsoară odată cu ieșirea pe scenă. Dacă ieși pe scenă și sala e goală e una, dacă ieși pe scenă și sala e plină că te așteaptă este alta. Pe de altă parte, dacă am face o comparație de specific al muncii, noi avem o meserie liberală, în principiu. Suntem artiști care sunt în competiție, unii sunt mai buni, alții, mai puțin buni, cum v-am spus, la casa de bilete se recunoaște talentul și la aplauze, și la cronici. De altfel, am rămas ultima țară din estul Europei, până și la ruși nu mai există contracte pe termen nedeterminat. Artiști ai Poporului, cum au ei și acum, au contracte pe un an, doi, trei, care pot fi prelungite.

Cei care au ieșit la pensie au două variante: dacă teatrul are nevoie imperioasă de el și joacă în multe spectacole, îl reangajează și face cumul pensie-salariu. Dacă nu, este invitat când e cazul să joace și este plătit cu bucata. Eu îi am acum angajați în această situație pe domnul Rebengiuc, pe doamna Mariana Mihuț, pe Emilia Popescu, pe Virginia Mirea. Și când joacă Rebengiuc sau celelalte doamne, sala este arhiplină.

Legea care ar trebui făcută acum, pentru completarea celei care este imperfectă, ar trebui să spună că de mâine nu se mai fac contracte pe termen nedeterminat. Iar cei care au acest tip de contracte să rămână cu ele, pentru că e un drept câștigat, el nu poate fi anulat. Și mai e un aspect, faptul că la momentul acesta în România sunt peste 4.500 de actori fără angajamente și care își spun independenți, și joacă pe unde apucă. S-ar putea printre ei să fie și câteva genii, să spunem. Când să-i vedem? E foarte complicat. Am deschis aici, la teatru, un program, am dat o sală în mod special, exclusiv pentru experimentul tânăr, Sala Mică, are 130 de locuri. Programul teatrului se numește 9G, un fel de parafrază după noua generație. Și acolo mai vedem oameni, și de acolo am angajat în teatru câțiva tineri buni, că i-am văzut la lucru. Dar cum să vezi 4.500 de oameni? Sigur că poate veni oricine să spună: „Treaba lor, nu-i obligă nimeni să fie artiști. Au vrut să fie artiști, au riscat, ei știau ce se întâmplă, ce e în piață, nu?”. Și câte teatre sunt? Sunt mai puțin de 50 de teatre în România. Dacă ar angaja fiecare teatru, să zic, 10 oameni, în mod excepțional, ar fi 500 din 4.500.

Dar se dezvoltă și teatrul independent, cel puțin în București.

Eu știu, dar sunt oameni lipsiți de drepturi sociale, de asigurări, joacă pe nimica toată sau gratis. La un teatru se joacă pe gratis, numai din pasiune. Până și oamenii ăia trebuie să trăiască, nu?

Foto: Bogdan Cristel

Acum, putem să intrăm pe piața engleză, dacă vreți, pentru că o cunosc foarte bine, care este o piață liberală, și pentru că am luat exemplul Teatrului Național din Londra, ca funcționalitate când am pornit la reconstrucția teatrului nostru, și pentru că în mod exemplar acolo funcționează impecabil sistemul. Și, slavă Domnului, sunt tot mii de actori și mai toți au de lucru, mai mult sau mai puțin. Teatrele nu au angajați actori, Teatrul Național din Londra, să îl luăm pe el exemplu, n-are niciun angajat, dar are, cel puțin din informațiile pe care le am de acum doi-trei ani, patru regizori asociați, care nu sunt angajați, dar sunt apropiați de managerul teatrului, acestuia convenindu-i calitatea lor artistică, și cu ei face programul repertorial, titlurile pieselor. De regulă, regizorii lucrează cam cu aceiași scenografi, sunt tandemuri artistice, iar actorii pe care îi distribuie sunt actori angajați din piață, sunt freelanceri, au impresari. Și eu am impresar în Anglia, sunt membru și al Sindicatului Artiștilor Britanici, și al francezilor, pentru că am făcut și filme englezești, și franțuzești și am fost pe piață tot timpul. Am jucat în 16 filme în Marea Britanie, am pus în scenă operă la Belfast, am montat trei spectacole, dintre care două de Shakespeare și unul de Ionesco. Am lucrat mult afară până să fiu apropiat de guvern și numit ministru și după. Știu dinăuntru toate aceste lucruri, disciplina muncii este absolut extraordinară, toți oamenii sunt plătiți cu salarii săptămânale. Am jucat ca actor la Dublin, un rol important, rolul principal într-o piesă scrisă de unul dintre cei mai mari dramaturgi irlandezi, Brian Friel, cu titlul „Performances”, o piesă despre viața lui Leos Janacek, compozitor ceh. Am jucat acolo, am repetat o lună, am jucat o lună seară de seară în niște condiții excepționale, cu o disciplină excepțională, toată lumea nu făcea altceva decât să servească interesul spectacolului.

Situația este aberantă, nu mai e paradoxală, e stupidă pentru că, pe de o parte, aceste măriri de salariu se duc numai în capitolul respectiv, de unde nu poți muta niciun leu, deci salariile s-au mărit, s-au dublat și au ajuns în sfârșit salarii onorabile, dar actorii nu joacă pentru că eu nu am repertoriul acoperit. În loc de opt titluri, fac trei. Și nici nu pot să fac venituri mai mari, pentru că am mai puține premiere!

Pe de altă parte, și Franța investește enorm în cultură, ca și Italia, dar și câștigă…

Să nu uităm că Londra și Parisul sunt metropole culturale europene. Iar teatrul în Anglia este la un nivel de interes maxim și milioane de turiști au, în mod obligatoriu, măcar un spectacol de teatru în pachetul turistic. Acum câțiva ani buni, când m-am dus la Teatrul Național din Londra, am fost chemat de directorul Teatrului să văd un fenomen. M-a dus în biroul lui și ne-am uitat pe fereastră la intrări. Au început să curgă autocare din care coborau japonezi. Teatrul Național din Londra are trei săli, una de 1.250 de locuri, a doua de 900 și a treia de 200. Asta înseamnă undeva la 2.500 de spectatori. Atâția japonezi au venit în acea după-amiază. Și am văzut cu ochii mei acest fenomen. În pachetul lor de turism era și un spectacol la Teatrul Național.

Dar și Teatrul Național joacă acum cu casa închisă.

Da, avem 60 de titluri pe care jucăm. Noi suntem un teatru de repertoriu. Sunt teatre-gazdă, sunt teatre care joacă diferit, cum a fost teatrul Gate din Dublin, unde am jucat, care joacă luna și premiera. În timp ce se joacă pe scenă premiera, se repetă următoarea. Tot o lună. În seara când am avut ultimul spectacol, au și dărâmat decorul și l-au pus în aceeași noapte pe următorul. Acesta este un alt tip de spectacol. Și e vorba de o sală mică. Noi nu putem face asta, pentru că Sala Mare are 940 de locuri, nu poți să-ți permiți luxul să joci timp de o lună, seară de seară, tot un spectacol, pentru că nu vine lumea, n-ai cum. O realizare absolut cosmică, de încasări de 20-22% din totalul cheltuielilor, și după cele două studii de piață care s-au făcut la teatrul Notarra, Teatrul Național are 64% din publicul bucureștean. Reușitele noastre din ultimii ani ne arată, contabil, procentual, că avem un coeficient de ocupare a sălilor de 70%. Scădeți din cele 12 luni ale anului, pentru că estimarea se face anual, cele trei luni în care nu jucăm. Din mijlocul lui iunie până în mijlocul lui septembrie. Este o cifră fantastică, asta datorită calității spectacolelor, datorită condițiilor în care se prezintă spectacolele, datorită curiozității de a vedea un repertoriu care cuprinde câteva titluri de Shakespeare, Cehov, de teatru contemporan românesc, pentru că Teatrul Național e obligat moral să întrețină și dramaturgia românească originală. Avem peste 40% piese românești și evenimente legate de cultura română.

Ce așteptări aveți pentru viitorul apropiat…

Foarte sumbre. Întâmplarea care ne-a adus aici, întâmplarea nefericită, deși faptul că țara este într-un mare boom economic și aici se întâmplă ce se întâmplă, îmi pune în față un spectru, nu o speranță. Nu cred că există un orizont de așteptare pozitiv imediat. Pe de altă parte, societatea noastră este intens polarizată, de gura lumii artistice se cam tem cei care ne guvernează. Știți piesa Hamlet…

Știu că ați debutat în ea…

Hamlet îi spune lui Polonius, care este prim-ministru al Danemarcei, responsabilul politic al țării, când Polonius, împreună cu regele, s-a gândit să aducă actorii să-l distreze pe Hamlet, care era cam melancolic și căruia îi era frică de tristețea lor. Au adus o trupă de actori. Și Hamlet îl întreabă: Ei, te-ai purtat bine cu ei? Și Polonius spune: Da, i-am cinstit cum se cuvine. La naiba, îi spune Hamlet. „Nu cum se cuvine, cu mult mai bine, pentru că ei, actorii, sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte, decât să intri în gura lor cât timp ești în viață”.

Lidia Moise
Lidia Moise este jurnalist, comentator și realizator de televiziune cu articole publicate în presa română și internațională. A fost publicist comentator la Televiziunea Română, unde a realizat emisiunile Jurnal economic și Express Economic. A fost director executiv al săptămânalului Revista 22. A fost redactor șef adjunct la România liberă, a condus departamentul economic al agenției de știri Newsin, a colaborat cu postul de știri economice Money Channel. A condus secția economică a cotidianului Evenimentul zilei. Lidia Moise este comentator al agenției Xinhua pentru economia regiunii Central și Est Europene.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele