Cu ajutorul imaginilor cu mulțimile de pe străzi, Teheranul transmite și în regiune un mesaj clar atât pentru inamici, cât și pentru comunitățile șiite: suntem mulți și suntem furioși

Imaginile cu masele de oameni pe străzile iraniene la ceremoniile pentru generalul Qassem Soleimani au impresionat lumea întreagă în ultimele zile – este exact efectul scontat de regimul de la Teheran, care a exersat peste 40 de ani cum să proiecteze putere, dar și imaginea de victimă. Mulțimile îndoliate oferă oficialilor iranieni argumente de negociere cu exteriorul. Deja ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, i-a comunicat înaltului reprezentant al UE pentru politică externă, Joseph Borell, că uciderea de către americani a generalului Soleimani a dat naștere în Iran unor reacții publice greu de controlat, deși regimul nu ar vrea escaladarea situației. Atât că însuși regimul i-a chemat pe iranieni în stradă cu mesaje telefonice, sau pe canale media, ori pe rețelele de socializare, după cum mi-au spus surse din Iran.

Voluntarii din milițiile Basij

În plus, un număr mare dintre cei care au mărșăluit pe străzi sunt membri ai milițiilor islamice Basij, un corp de voluntari, aflat în subordinea Sepah-e Pasdaran, armata ideologică a regimului. Există miliții Basij în toate orașele iraniene mai mici sau mai mari, iar unii oficiali au susținut că republica islamică are milioane de voluntari, ba chiar fostul președinte Ahmadinejad vorbea despre 24 de milioane. De fiecare dată când Teheranul vrea să transmită un mesaj, voluntarii Basij sunt adunați, fie pentru contrademonstrații, fie să protesteze ori să ardă drapele în fața vreunei ambasade sau, cum s-a întâmplat la recentele proteste de anul trecut, ori la cele la care am asistat chiar eu în 2009, să bată opozanți ai regimului. Basij ies la ordin în stradă, apoi oficialii spun: iată ce vrea poporul ! Evident că în mulțimile de pe străzi au fost și mulți iranieni, care îl regretă sincer pe Soleimani, unii pentru că generalul avea imaginea unui erou de legendă, alții pentru că numele său nu a fost niciodată târât în scandaluri de corupție, cum e cazul cu mulți oficiali iranieni, iar unii deoarece cred sincer în regimul republicii islamice.

Recuperarea legitimității

De la anunțul morții lui Qassem Soleimani până acum, republica islamică a folosit toate simbolurile, cuvintele-cheie și imaginile de propagandă posibile ca să obțină efectul scontat în plan intern și extern. Pentru exterior, regimul a arătat astfel că eliminarea lui Soleimani a fost o lovitură de proporții, care ar justifica o reacție pe măsură, că generalul avea susținere populară și că, automat, și regimul are susținere populară, deci este legitim. În mod constant, regimul de la Teheran face tot ce îi stă în putere ca să își justifice legitimitatea, de exemplu, cere cu insistență o prezență ridicată la urne, la alegerile parlamentare și prezidențiale sau organizează mitinguri populare (unde, din nou, majoritatea e deseori formată din membri Basij) și ceremonii uriașe anuale cu ocazia aniversărilor revoluției islamice din 79. De altfel, este foarte probabil ca luna viitoare, când republica islamică împlinește 41 de ani, dat fiind contextul politic și strategic din regiune, autoritățile iraniene să organizeze ceremonii de și mai mare amploare decât de obicei. Cu ajutorul imaginilor cu mulțimile de pe străzi, Teheranul transmite și în regiune un mesaj clar atât pentru inamici, cât și pentru comunitățile șiite: suntem mulți și suntem furioși. Menționez aici că Iranul are o populație de peste 81 de milioane de locuitori.

Steagul roșu și cultul martirilor

În plan intern, pentru cei nu puțini, care ar vrea un altfel de Iran, marșurile pentru Soleimani au arătat puterea de mobilizare a republicii islamice, o nouă confirmare a forței regimului pentru, de exemplu, iranienii care au protestat sau au încuviințat în sinea lor protestele față de corupția din țară și lipsa de soluții economice. Pentru iranienii receptivi la mesajele regimului, autoritățile au folosit cele mai puternice simboluri religioase și tradiționale. De exemplu, faimosul steag roșu, greșit interpretat de o parte a presei occidentale ca fiind o declarație de război. Ei, bine, steagul roșu are legătură cu cultul șiit iranian al martirilor și simbolizează starea de veghe pentru că în apropiere se află trupul unui șahid, martir – pentru că Qassem Soleimani a fost declarat martir. Același steag roșu este arborat și în luna de doliu mohharam și la Așura, când iranienii comemorează uciderea fondatorilor curentului șiit. Regimul de la Teheran i-a dat statut de martir lui Soleimani și a ridicat astfel și operațiunile corpului de elită Quds la nivel de luptă sfântă. De altfel, totul în imaginarul republicii islamice are legătură cu misiunea divină a Iranului post-revoluționar și cu lupta pentru supraviețuire.

Victimizarea și resorturile care o întrețin

Și tot aici se înscrie victimizarea: suntem indo-europeni oprimați de popoare semite, suntem șiiți oprimați vreme de secole de suniți, care ne-au omorât sfinții, suntem șiiți care am renunțat la quietism și am făcut singura revoluție islamică și avem singura republică islamică din lume, împotriva căreia s-a mobilizat întreaga comunitate internațională de la bun început. Regimul de la Teheran a mizat mereu, în plan intern pentru mobilizare populară și în plan extern pentru justificare și negociere, pe starea permanentă de asediu resimțită de Iran și pe statutul de victimă. Ce-i drept, istoria și marile puteri, Rusia, Marea Britanie și SUA, au avut nu de puține ori intervenții dureroase și dezavantajoase pentru Iran, dinainte de revoluția islamică. De exemplu, în perioada monarhiei, Rusia a decis pur și simplu să rupă din Iran o bucată de teritoriu, care, ulterior, a devenit Azerbaijan. Iranienii nu uită nici cum erau nevoiți să vândă petrol britanicilor pe mai nimic, sau cum americanii au pus la cale lovitura de stat din 1953, prin care a fost înlăturat celebrul premier Mosaddeq, ajuns în mod legitim la putere. De altfel, una dintre trăsăturile fundamentale ale republicii islamice de azi este neîncrederea în marile puteri și, în general, în străini. Acum regimul de la Teheran a avut ocazia să spună, pe cât mai multe voci, că, prin uciderea lui Soleimani, Iranul a fost din nou victima marilor puteri.

Atât că atunci când acuză ingerințele occidentale și neocolonialismul vesticilor, regimul de la Teheran vrea, convenabil, ca până și iranienii să uite că generalul Qassem Soleimani a murit pe sol străin pentru că era acolo tocmai ca să organizeze interferențe în treburile interne ale altui stat și să exercite influență politică asupra instituțiilor fundamentale ale acelui stat, prin intermediul unor interpuși locali, de altfel, unul dintre ei, al Muhandis, liderul unei miliții irakiene șiite, a și  murit alături de Soleimani în atacul american cu dronă. Însă în fața acestui argument, oficialii iranieni fac trimitere din nou la misiunea divină a republicii islamice de a proteja șiiții din afara granițelor Iranului. De împlinirea acestei misiuni se ocupă corpul de elită Quds, al cărui șef a fost Soleimani. Quds face parte din armata Pasdaran, gărzile revoluționare islamice iraniene. Imediat după declanșarea revoluției islamice în 1979, ayatollahul Khomeini a considerat că este nevoie de un corp de elită, loial idealurilor revoluției, oameni tineri, care să nu fi avut nimic de a face cu regimul șahului Pahlavi, adevărați gardieni ai noii revoluții islamice. De altfel, până astăzi, membrii gărzilor revoluționare se consideră adevărații păstrători ai idealurilor părintelui revoluției islamice, ayatollahul Khomeini. Nu de puține ori, dinspre cercurile Pasdaran se aud acuze chiar și la adresa mullahilor, care au fost alături de Khomeini și au pus bazele republicii islamice, că au trădat idealurile lui Khomeini și au deturnat revoluția. Conform viziunii ayatollahului Khomeini, Pasdaran trebuie să apere regimul republicii islamice atât în interior, cât și de amenințările din exterior. Asta pentru că ayatollahul Khomeini avea o neîncredere profundă în armata moștenită de la monarhie, deși era puternic epurată de elementele loiale șahului, în primii ani de după 79. Gărzile revoluționare răspund direct în fața liderului suprem religios și sunt independente de armata regulată, pe care, de fapt, o dublează. Pasdaran au infanterie, forțe navale, aviație și chiar propriul serviciu de informații. Mai mult, Gărzile revoluționare, nu armata regulată, controlează programul balistic și supraveghează derularea programului nuclear și pe oamenii de știință care lucrează în acest program. Pasdaran pot transforma în realitate spaimele cele mai adânci ale SUA și Europei, pentru că sunt cei care ar putea instala la Teheran un regim militar, după cum mi-a spus un analist iranian: „Dacă SUA li s-a părut un coșmar Iranul condus de mullahi, ei, bine, Iranul condus de forțe paramilitare religioase ar fi imposibil de controlat”. ■

Carmen Gavrilă a fost corespondent al Radio România în Orientul Mijlociu, în țări ca Iran, Liban, Egipt sau Afganistan.