Tensiunile dintre Statele Unite și Iran durează de aproape 20 de ani, dar eliminarea lui Qasem Soleimani, principalul organizator al încercării Teheranului de a se infiltra și de a influența politicile din Orientul Mijlociu, a fost un punct de inflexiune. Reacția Teheranului poate fi interpretată și ca o tentativă de a transmite un anumit semnal emoțional în sprijinul mișcărilor radicale susținute și organizate inclusiv prin rolul instrumental al lui Suleimani. Iranul promite revanșă, se referă la răzbunare, cu o intensitate care poate plasa atitudinea liderilor săi într-o zonă emoțională. Aș fi încă rezervat în a trage concluzii în ceea ce privește ceea ce urmează să se întâmple.

Cred că opțiunile Iranului sunt limitate în acest moment: mai mult ca sigur, o conflagrație de nivel mare între Iran și Statele Unite este exclusă, iar un atac al Iranului în Europa este improbabil.

Amprenta lui Suleimani

Însă rețeaua stabilită în decurs de 20 de ani de Suleimani este una extrem de extinsă, care depășește nivelul Orientului Mijlociu, iar impulsul emoțional transmis de Teheran poate inflama spiritele. Amprenta lui Suleimani se regăsește alături de acte de violență săvârșite de miliții șiite Hezbollah în Liban sau de Hamas în Fâșia Gaza, dar și în zone ceva mai îndepărtate, prin cooperarea cu alte mișcări radicale, inclusiv cu Ash-Shabab în Africa. Practic, influența lui Suleimani se extindea din Liban până-n Yemen, cu unele reflexe chiar pe teritoriul SUA, unde gruparea pe care o coordona a încercat un scenariu de asasinare a ambasadorului Arabiei Saudite, parte dintr-un plan în care să fie atacate ambasadele Arabiei Saudite și Israelului. Este cât se poate de evident că structuri de forță care au fost coordonate de Suleimani sunt încă funcționale în multe state ale lumii.

Moscova va bloca drumul către Mediterană

Pe de altă parte, este adevărat că Suleimani a adus forțe militare în sprijinul liderului sirian Bashar al Assad, atunci când acesta era practic izolat la Damasc și din acest punct de vedere sprijinul părții iraniene a fost semnificativ. Statul iranian a trimis forțe militare în zonă. Dar ulterior statul islamic a fost înfrânt, în egală măsură Federația Rusă și-a așezat baze militare stabile pentru o perioadă foarte lungă. În acest context, este greu de crezut că Moscova ar accepta, indiferent de bunele relații politice și diplomatice pe care le are în acest moment, ca Teheranul să-și extindă influența până la Marea Mediterană.

Aparenta susținere irakiană

În Irak, lucrurile sunt complicate: nu trebuie uitat că, încă din octombrie 2019, în Bagdad și în alte orașe irakiene se desfășoară demonstrații intense. Irakienii sunt foarte nemulțumiți din cauza situației economice și din cauza măsurilor luate de guvernul sprijinit de Iran. Mișcările au fost tensionate, au existat zeci de morți în rândul demonstranților, ceea ce, la un moment dat, a provocat și demisia guvernului irakian. Practic, acolo, astăzi când vorbim, este un guvern demisionar.

Parlamentul irakian a votat acum câteva zile cererea ca guvernul irakian să înceapă negocierile privind retragerea forțelor americane, dar numai în componența sa șiită din parlament. Kurzii și suniții nu au participat la acest vot. În plus, sunt multe declarații politice ale reprezentanților irakieni care cer pe de o parte revanșă, pe de altă parte recomandă moderație. Chiar și marele ayatollah Ali al-Sistani a făcut o declarație similară, menționând necesitatea ca SUA să primească o replică dură, dar pe de altă parte făcând apel la moderație. Situația este cât se poate de complexă. Dacă ne luăm după declarații publice, ne putem aștepta numai la rău, însă discutăm încă la cald și sunt lucruri care vor fi în evoluție.

Solidaritate fără ezitare

Din câte semnale am, se pare că, într-adevăr, partea americană nu și-a consultat în detaliu partenerii din Alianța Nord-Atlantică, probabil fiind în discuție și argumentele de securitate, care explică reținerea. Aceasta este o explicație pentru care nu s-a reacționat imediat la Paris sau la Berlin, sau în alte capitale.

Pe de altă parte, când e o situație atât de sensibilă la nivel statal, de regulă reacția statală vine după ce are loc consultarea multilaterală.

Luni, s-au întâlnit la nivel de ambasadori statele membre NATO; acolo a fost făcută o prezentare de către Departamentul de Stat și Pentagon în legătură cu această acțiune, bănuiesc că s-au dat detaliile necesare. Din câte știu, nu au existat polemici, solidaritatea Alianței Nord-Atlantice, la nivelul ambasadorilor, a fost afirmată fără nicio excepție în ceea ce privește pe de o parte faptul că este inacceptabil ca Iranul și Teheranul să amenințe fățiș cu represalii sângeroase un stat membru NATO. Pe de altă parte, nu s-a trecut cu vederea activitatea violentă, pe care Iranul o numește revoluționară, în urma căreia inclusiv soldați din Alianța Nord-Atlantică au căzut victime, ca să nu mai vorbim de civili. Din acest punct de vedere, cel puțin în Europa situația este foarte clară în legătură cu Statele Unite: s-a exprimat solidaritatea fără niciun fel de nuanță în sprijinul partenerului american.

Iranul a făcut o declarație abilă în legătură cu acordul nuclear din 2015, importantă în relația sa cu europenii: pe de o parte a spus politic, categoric, faptul că abandonează numărul de centrifuge, îmbunătățirea uraniului în scopul militare etc., pe de altă parte nu a eliminat dreptul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) de a face inspecții. Deci în continuare Iranul este supus inspecției: un fel de jumătate de măsură, încercând să aibă o relație calibrată. În orice caz, din perspectivă europeană orice fel de violență organizată statal împotriva vreunuia dintre statele membre va produce instantaneu o solidarizare cât se poate de puternică a Alianței. Nu îmi închipui că Teheranul nu ia în calcul și acest lucru.

Brokeri: Rusia…

Sigur, cum spuneam, celelalte două mari puteri, Rusia și China, sunt într-o poziție de așteptare, încercând să profite, atât timp cât superputerea Statele Unite este angajată în acest conflict. Dar nu vor fi aliați nici ai americanilor, nici ai iranienilor. Ceea ce cred că încearcă Federația Rusă în acest moment este instrumentarea unui rol de intermediar, a unui rol de broker, pentru că în acest fel Moscova își întărește poziția de jucător global.

…și Qatarul

Mai sunt și alte state care fac intermedierea, care joacă acest rol, unul dintre ele, poate cel mai interesant, fiind Qatarul, stat care se află într-o situație în egală măsură dificilă, dar și ofertantă din punctul de vedere al brokerajului în astfel de situații. În Qatar, se află baza militară cea mai semnificativă a SUA în Orientul Mijlociu și unitatea de aviație Al Udeid, de asemenea americană, în care sunt 11.000 de soldați americani. Pe de altă parte, relațiile dintre Qatar și celelalte state din Golf, mai ales Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrain, s-au răcit foarte serios, interesant, din cauza relațiilor economice și comerciale pe care Qatarul le întreținea cu nimeni altcineva decât Iranul.

Din această ipostază, Qatarul are atuurile necesare pentru a încerca să evite vreo decizie care să ducă la un conflict generalizat. Ca să nu mai vorbim de faptul că un conflict care ar duce la blocarea strâmtorii Urmuz și a tranzitului de energie dinspre Golful Persic în primul rând nu i-ar afecta pe americani în mod substanțial, ci pe chinezi, pe indieni și pe europeni. În al doilea rând, ar pune statele din regiune de pe malul vestic al strâmtorii într-o situație de legitimare a unei situații de beligeranță pe care unele dintre ele, precum Arabia Saudită, de abia o așteaptă.

Din punctul de vedere al Iranului, probabil că opțiunile lor de ripostă, care vor exista probabil, și avem deja ceva semnale în acest sens, se vor îngusta, vor fi numai războiul prin proxi și acțiuni asimetrice.

De departe, cea mai tensionată zonă este tot aceea a Orientului Mijlociu. Poziționarea Hezbollahului în Fâșia Gaza, structurile de miliții paramilitare care de-a lungul anului au operaționalizat o serie de acțiuni violente în vecinătatea Arabiei Saudite sau a Israelului generează și premisa geografică. Ca opțiune, este posibil și operațional adecvat să acționeze. Pe de altă parte, statul iranian se află în război deschis în Yemen, sprijinind rebelii șiiți houthi în lupta cu Arabia Saudită. Opțiunile mai apropiate sunt ceva mai favorabile, mergând pe scenariul cinic, negativ, dar probabil vor viza interese americane mai ales în zona militară și în zona diplomatică e posibil să găsească ținte cu valoare de simbol, cum a fost, în opinia lor, și Suleimani. Aici trebuie făcută o observație: Suleimani figura inclusiv pe lista teroristă a Uniunii Europene. El a fost vizat pentru activitățile sale de mai multe ori. Fatalitate însă, testamentul său nescris este intens agresiv. ■