Ce se va întâmpla, până la urmă, cu regimul clerical de la Teheran?

Imaginea unității naționale pe care regimul a încercat să o construiască și să o prezinte societății și lumii la funeraliile generalului Qasem Soleimani s-a spulberat imediat. Zecile de oameni care au pierit în busculadele create la funeralii au dat primele semne asupra incapacității autorităților de a controla situația.

Numeroși jurnaliști și intelectuali iranieni exilați în Occident au atras atenția, în articole publicate în presa internațională (Washington Post, Le Point și altele) că imaginile pe care Teheranul le prezenta drept dovezi ale sprijinului popular pentru regim nu corespund realităților din țară. Cea mai mare parte a populației trăiește în sărăcie, accentuată de sancțiunile economice. O nouă generație de tineri își dorește mai multă libertate și vrea să scape de presiunea ideologică a ayatollahilor. Corupția în administrație și în structurile politice este omniprezentă.

Regimul se bazează pe propria rețea de clienți. Ei sunt cei care, – spun vocile independente iraniene – au ieșit în stradă la funeraliile generalului, alături de studenți și funcționari aduși cu forța.

Acum, imaginea regimului pare distrusă complet după doborârea avionului ucrainean. Iranienii au ieșit în stradă animați de compasiunea pentru victime, dar și pentru a sancționa minciuna oficială. În ceea ce părea o ieșire din linia oficială, mass-media iraniană i-a atacat pe „cei responsabili” pentru doborârea avionului. Dar țintele manifestanților sunt altele. Ei privesc dincolo de lanțul de comandă care a dus la doborârea avionului. Oamenii indică acum direct sistemul și pe cel mai înalt reprezentant al său, Ali Khamenei. Asta a șocat pur și simplu conducerea iraniană. Nu mai sunt proteste față de creșterea prețului combustibilului. Se pune în cauză chiar caracterul religios al statului.

Videoclipuri publicate în aceste zile pe rețelele sociale arată protestatari cărându-i pe cei care sângerau, în timp ce împușcăturile se auzeau în fundal. Autoritățile iraniene neagă folosirea armamentului, imaginile arată altceva.

Vă sună cunoscut? Ei bine, experiența regimurilor comuniste poate oferi o cheie de înțelegere a situației și, cu atât mai mult, experiența național-comunismului românesc.

În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, încrederea publică în Partidul Comunist al URSS a fost fundamental subminată de greșelile de management ale Biroului Politic și de o serie de dezastre, cum ar fi pierderile masive suferite în războiul din Afganistan sau catastrofa nucleară de la Cernobîl.

Să ne amintim apoi de discursul oficial din anii național-comunismului românesc. Acesta prezenta o unitate de nezdruncinat între conducător, partid, armată și popor. Astfel că, potrivit doctrinei oficiale, orice contestare a conducătorului ar fi însemnat o trădare comisă la adresa poporului și a interesului național. Din mărturiile celor arestați după protestele de la Brașov din 1987 sau cele din decembrie 1989, acuzațiile aduse de reprezentanții autorităților mergeau în sensul trădării țării.

Regimul iranian se pretinde la rândul său unic. Așa cum și regimul Ceaușescu miza pe tema unicității, și aici ne aducem aminte de teoriile protocroniste, care încă le sucesc mințile unora până în ziua de azi. Dar ceea ce deosebește regimul de la Teheran este componenta religioasă, pe care Ceaușescu nu a încorporat-o în sistemul său de putere, probabil din cauza barierelor ideologice de gândire. Ei bine, în Iran, nu mai poți „evada” nicăieri, nu mai găsești un spațiu de manifestare relativ liberă. În Iran, protestul înseamnă nu doar o trădare la adresa armatei și a poporului. Înseamnă pur si simplu că ai ridicat cuvântul împotriva lui Dumnezeu. Iar asta se pedepsește cu moartea.

Forțele iraniene trag în demonstranți. În logica lor, protestele sunt rezultatul unei agresiuni externe, pentru că este de neimaginat că, din interior, cineva ar putea contesta ordinea divină.

Este un război armat declarat propriului popor, așa cum a sunat și logica regimului ceaușist, după cum stau mărturie stenogramele Comitetului Politic Executiv de dinainte de 22 decembrie 1989. Dar și discursurile rostite de Nicolae Ceaușescu, în care era invocat un complot „atât din Est, cât și din Vest”. Teza Securității, promovată după 1989, a fost aceea că revoltele nu puteau fi decât generate din afara țării, de Ungaria, URSS, de CIA sau serviciile britanice, de oricine altcineva decât de nemulțumirile interne, care erau puternic negate.

Ce se va întâmpla, așadar, în Iran? Greu de spus. Românii și celelalte națiuni din centrul și răsăritul Europei au avut, cel puțin, modelul occidental, ele s-au considerat întotdeauna europene și au considerat comunismul drept o ruptură brutală din spațiul de cultură și valori căruia îi aparțineau cu adevărat. În Iran, lucrurile sunt cu mult mai complicate. ■