Marea Britanie se distanțează de cel mai vechi aliat al său pe mai multe fronturi

MAREA BRITANIE a fost adeseori ridiculizată ca fiind pudelul Americii. În această săptămână, Boris Johnson a părut că va rămâne pe aceeași linie. Pe 14 ianuarie, Marea Britanie, împreună cu Franța și Germania, a invocat un mecanism de rezolvare a disputelor ca răspuns la pașii făcuți de Iran, prin care acesta se îndepărta de Planul Comun Complet de Acțiune (Joint Comprehensive Plan of Action – JCPOA), acordul nuclear multinațional semnat în 2015 și abandonat de America în 2018. „Haideți să colaborăm, să înlocuim JCPOA și să facem acordul lui Trump în loc”, a declarat dl Johnson.

Primul ministru nu este primul lider care să propună o rebranduire ca o salvă pentru ego-ul prezidențial. Însă lingușirea era un îndulcitor pentru un refuz: Marea Britanie respinge cererile din ce în ce mai stridente ale președintelui Donald Trump de a reimpune sancțiuni Iranului, luând astfel partea aliaților europeni înaintea Americii. Și acesta nu e singurul loc în care încrederea anglo-americană se șubrezește.

Pe 12 ianuarie, Ben Wallace, secretarul apărării britanic, a pus sub semnul îndoielii faptul că America este un partener pe care să te poți baza: „Sunt îngrijorat că, dacă Statele Unite se retrag din rolul de lider mondial…, premisele din 2010, care considerau că noi am fi întotdeauna parte a unei coaliții cu SUA, nu reflectă cu adevărat unde vom fi de fapt”. Aceasta ar expune goluri masive în forțele britanice, a avertizat dl Wallace. „Suntem foarte dependenți de acoperirea aeriană americană și de activele americane de informații, supraveghere și recunoaștere. Avem nevoie să ne diversificăm activele”.

„Sinceritatea sa remarcabilă” constituie un „moment major”, spune Michael Clarke, un fost director al Institutului Regal al Forțelor Unite, un think-tank. „Nu vei găsi o astfel de gândire în vreun document guvernamental de apărare sau de politică externă din ultimii 70 de ani”. Intervenția dlui Wallace vine într-un moment când Ministerul Apărării pregătește cea mai semnificativă revizuire strategică și de securitate (SDSR) din ultima generație. Ultimele trei analize—din 1998, 2010 și 2015—recunoșteau că ar fi improbabil ca Marea Britanie să lupte singură; au presupus că America era partenerul probabil.

De ce nu mai e sigură de asta Marea Britanie acum? Un fost oficial din apărare sugerează că dl Wallace lansează un atac preemptiv împotriva celor din Partidul Conservator și din Trezorerie, care ar dori ca țara să cumpere armamentul de care are nevoie de pe rafturile din America, în loc să îl producă acasă. Planul actual (și riscant) al Marii Britanii este de a-și dezvolta propriul avion de luptă de generație următoare, Tempest, în loc să accepte un loc secundar într-un proiect american. Disprețul dlui Trump pentru aliați este un alt factor și mai este și o diferență strategică. „Noi ne temem cel mai mult de Rusia, în timp ce SUA se tem cel mai mult de China”, spune un diplomat britanic. Referindu-se la războaie în care America și Marea Britanie au luptat una fără cealaltă, el sugerează că „probabilitatea unor noi Vietnam/Grenada sau Falklands/Sierra Leone ar putea fi în creștere”.

Divergența în privința Chinei a explodat în public în această săptămână, când dl Johnson a indicat că el nu va merge cu America pe chestiunea dacă să permită folosirea echipamentelor produse de Huawei, un gigant tehnologic chinez,  în rețelele de telefonie mobilă de generația a cincea (5G). Produsele Huawei sunt mai ieftine, dar și mai avansate decât cele ale principalilor săi competitori—Nokia, o firmă finlandeză, și Ericsson, una suedeză—însă America este îngrijorată că ar putea fi folosite de spioni chinezi pentru a spiona comunicațiile electronice sau chiar pentru a sabota rețelele de la distanță.

Despărțirea ar fi scumpă

O decizie este așteptată până la sfârșitul lunii, însă pare probabil că Marea Britanie va respinge sugestiile americane. Spionii britanici sunt convinși că pericolul generat de echipamentele chinezești poate fi administrat prin limitarea participării Huawei la părți mai puțin sensibile ale rețelei și prin demontarea și inspectarea echipamentelor înainte de a le aproba. Amenințările cu oprirea schimburilor de informații sunt văzute ca un bluf. Marea Britanie, după America, este al doilea cel mai capabil membru al Five Eyes (Cinci Ochi), un pact de spionaj electronic cu rădăcini în al doilea război mondial și care include şi pe Canada, Australia și Noua Zeelandă. Însă pactul indică, de asemenea, cât de greu ar fi pentru Marea Britanie să își slăbească legăturile sale transatlantice.

Încă din al Doilea Război Mondial, forțele armate britanice, capabilitățile nucleare și agențiile de informații au fost adânc împletite cu cele ale Americii. Noul portavion al Marinei Regale se va angaja în prima sa misiune anul viitor cu avioane americane la bord. Rachetele cu încărcătură nucleară ale Marii Britanii provin dintr-un stoc comun din statul american Georgia. Și chiar dincolo de Five Eyes, spionii britanici și americani sunt siamezi; în 2015, agenția de informații a Pentagonului a numit un ofițer al Forțelor Aeriene Regale ca director adjunct. Cum se va derula această intimitate într-o criză este neclar: avioanele de luptă de la bordul unui portavion nu pot să se recuze ușor din acțiuni.

Analiza SDSR va trebui, de asemenea, să aibă în vedere implicațiile financiare prohibitive ale acțiunii fără America, nu în ultimul rând în cele două zone în care dl Wallace a identificat cea mai mare dependență: informații, supraveghere și recunoaștere (ISR, în jargon, însemnând spionajul asupra lucrurilor, în principal din avioane și sateliți) și acoperirea aeriană. Sateliții avansați de spionaj au costat miliarde, iar bugetul pentru spațiul cosmic este sub presiune: Marea Britanie plănuiește să cheltuiască până la 5 miliarde de lire pentru a-și reduce dependența de sateliții americani de GPS, după ce a fost exclusă din programul european Galileo. „Marea Britanie își poate permite doar capabilități de nișă și foarte specifice,” spune Bleddyn Bowen de la Universitatea din Leicester. Dl Bowen spune că singurul satelit de spionaj britanic, Carbonite-2, este „foarte experimental”. O constelație planificată de mici sateliți cu radar—Project Oberon—ar trebui să fie achiziționată în cantități masive pentru a furniza o acoperire relevantă.

Acoperirea aeriană produsă acasă ar veni şi ea cu o notă de plată uriașă. Armata britanică, care s-a înjumătățit ca mărime după războiul din Falklands din 1982, caută să poată să desfășoare o întreagă divizie de luptă (în jur de 40.000 de militari). Însă un deficit de sisteme de apărare anti-aeriană înseamnă că desfășurarea oricărui grup mai mare de o brigadă (5.000 militari), fără sprijin american, ar lăsa trupele expuse în mod periculos avioanelor și rachetelor inamice.

Dacă Marea Britanie se va îndepărta de America, locul evident spre care trebuie să se îndrepte ar fi Europa. Brexit va exclude Marea Britanie din schemele de apărare ale UE, însă ea mai poate încă avea un rol. Ideea de „autonomie strategică”, o politică externă și de securitate europeană mai independentă, a devenit un apel la strângerea rândurilor pe continent, iar mai multe țări sunt dornice de a păstra Marea Britanie implicată. „Britanicii trebuie să fie un partener în ceea ce privește apărarea europeană”, a insistat Emmanuel Macron, președintele Franței, într-un interviu cu The Economist în noiembrie. Însă cu cât se agață mai strâns Marea Britanie de Europa, cu atât mai puțin probabil va fi că va primi un acord comercial generos din partea Americii. Aceasta este, după cum descoperă acum dl Johnson, problema cu care se confruntă o mică putere prinsă între două mari puteri.■

Acest articol a apărut în secțiunea Marea Britanie a ediției tipărite, sub titlul „Johnson, Trump și viitorul alianței atlantice”.