Juan Guaidó câștigă recunoaștere diplomatică drept președinte al Venezuelei

Dar Nicolás Maduro controlează încă armata

Foto: Agerpres

O republică, doi președinți

Ediția tipărită | Americile 26 ianuarie 2019 | CARACAS

MULȚIMILE ÎL îndemnau să o facă. „Depune jurământul! Depune jurământul!”, strigau ele. Și apoi a făcut-o. Juan Guaidó, politicianul slăbănog de 35 de ani – necunoscut majorității venezuelenilor cu o lună în urmă – și-a ridicat mâna dreaptă și s-a declarat președinte în exercițiu al republicii. Zeci de mii de oameni, adunați la Caracas pe 23 ianuarie, în cadrul unei demonstrații naționale împotriva regimului dezastruos al lui Nicolás Maduro, considerat acum uzurpator, s-au manifestat cu urale zgomotoase.

Până la sfârșitul după-amiezii, omul pe care Maduro și acoliții săi încercaseră să îl ignore, etichetându-l „băiețaș”, câștigase recunoaștere internațională, ca lider legitim al unei țări cu unele dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume. Președintele Donald Trump a fost primul care l-a recunoscut oficial; au urmat Canada și principalele economii din America de Sud.

Ascensiunea lui Guaidó la putere a fost spectaculoasă. Pe 5 ianuarie, a fost ales președinte al Adunării Naționale a Venezuelei, în cadrul unui acord de împărțire a puterii între principalele partide de opoziție. El părea un președinte aproape din întâmplare, ales mai cu seamă datorită lipsei altor opțiuni. Dintre cei doi candidați cu șanse mai mari din partidul său, Voluntad Popular, unul este în arest la domiciliu, iar celălalt s-a refugiat la ambasada Chile. Adunarea este defunctă din 2016. După ce opoziția a câștigat majoritatea în cameră, anul precedent, Maduro a castrat-o, înlocuind-o cu un pseudoparlament, care îi ascultă ordinele.

Guaidó și-a folosit însă cu pricepere poziția de nou-venit cu aparent puțini dușmani ca să suspende disputele interne din cadrul opoziției și să revitalizeze speranțele tuturor celor care vor să vadă sfârșitul regimului Maduro. Apariția sa vine într-un moment în care vecinii Venezuelei, inclusiv Statele Unite, caută urgent o soluție pentru criza din această țară. Incompetența lui Maduro i-a pauperizat pe venezueleni, obligând aproape o zecime din populație să emigreze. Anul trecut, el a organizat alegeri falsificate și și-a acordat un alt mandat de șase ani, care a debutat pe 6 ianuarie. Constituția Venezuelei spune că, dacă funcția de președinte este vacantă, așa cum susține opoziția, atunci președintele adunării naționale trebuie să preia funcția.

Provenind dintr-o familie burgheză din statul de coastă Vargas, Guaidó, un fost student la inginerie, nu are aerele elitiste ale vechii generații de lideri ai opoziției. El și familia sa și-au pierdut casa în alunecările de teren catastrofale din 1999, în care au fost uciși zeci de mii de oameni. Experiența asta și felul prost în care urmările dezastrului au fost gestionate de guvernul lui Hugo Chávez, mentorul lui Maduro, l-au mânat spre politică. El a aderat la Voluntad Popular când partidul a fost creat în 2009, de Leopoldo López (care rămâne liderul partidului, dar care este în arest la domiciliu). El s-a concentrat pe urmărirea miliardelor furate atât de administrația Maduro, cât și de cea a lui Chávez.

Guaidó a refuzat în repetate rânduri să se declare președinte, spunând că are nevoie de sprijinul poporului și al forțelor armate. Protestele tot mai mari sunt dovada că are sprijinul vastei majorități a venezuelenilor, chiar și a celor din cartierele sărace din Caracas, unde foamea și furia au depășit frica de regim. Guaidó nu poate însă să spună că are sprijinul armatei. Au fost revolte militare minore, cel mai recent, pe 21 ianuarie, când 27 de membri ai gărzii naționale au furat arme și s-au declarat rebeli, înainte de a fi arestați. Liderii militari, care controlează zone-cheie ale economiei, de la petrol la minerit, la distribuția alimentelor, rămân aparent loiali lui Maduro. Guaidó le oferă amnistie celor care defectează. Până când se va întâmpla asta, Venezuela are doi președinți; unul cu legitimitatea și celălalt cu armele.


Acest articol a apărut în secțiunea Americile din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „O republică, doi președinți”

Comentarii