Jurnal cultural. Despre sexualitate în comunism

Dictaturile sunt pudice. Ele nu pot controla viețile oamenilor și funcționarea societăților fără să restrângă libertățile.

133

Pudoarea dictaturilor

Dictaturile sunt pudice. Ele nu pot controla viețile oamenilor și funcționarea societăților fără să restrângă libertățile, care ar încuraja gândirea emancipată, impetuozitatea, nealinierea. În consecință, totalitarismele impun cu de-a sila reguli austere. Diversitatea e suspectă; slăvită fie uniformitatea! Idealul tuturor dictatorilor e să-și transforme supușii în populații de executanți depersonalizați, cu existență cazonă. Vis îndeplinit în istoria comunistă a Chinei și a Coreei de Nord, atunci când locuitorii au fost obligați să poarte, toți, uniforme.

Austeritate indecentă nu se poate! Dezvăluirea corpului și emanciparea sexuală sfidează regulile constrângătoare. Asta și vor să spună termenii „libertin” și „libertinaj”, derivați din „liber” și „libertate”, dar cu conotații impudice: dezmăț, depravare, subminare a dogmelor, cu prea mari „libertăți” în materie. Pe scurt: comportament scandalos, desfrânat, care trebuie neapărat înfierat, pedepsit, eliminat.

Regimurile comuniste au confirmat tendința. Carnalitățile devoalate mai mult ori mai discret au fost tolerate doar în anumite etape mai „liberale”, nu tocmai „libertine”! Erotismul a fost ținut departe de spațiul public, nemaivorbind despre pornografia propriu-zisă, interzisă de toate regimurile, dar acceptată de legislațiile democratice ca produs cultural, cu anumite condiții de acces (vârstă minimă, orar de difuzare). Cenzura comunistă a vegheat vigilentă asupra filmelor și spectacolelor de teatru, îndepărtând „indecențele”, nu cumva ca publicul, numeros, să fie „pervertit”. Au fost uneori permise aluziile erotice și amoroase din literatura „elitistă”, inaccesibilă „maselor”, doar artelor vizuale, cu vizitatori relativ puțini în galerii, acordându-li-se privilegiul de a relua modelele clasice ale corporalității. Toate – cu îngrădiri severe, cu penalizarea prea-îndrăzneților și cu mici revolte ale autorilor față de politrucii din „aparatul cultural”, după cum a urcat ori a coborât graficul de acceptare a „nonconformismelor” de orice fel, după cum au bătut vânturile vremurilor.

Tematica avea să devină foarte atractivă în postcomunism. Imediat ce barierele cenzurii s-au ridicat, fructele până atunci oprite au fost la mare căutare. Nuditatea, sexualitatea, pornografia au invadat piața, cu mare succes în primii ani, în primul deceniu de după 1989. Apoi s-au banalizat și, cererea scăzând, s-a temperat și oferta de tipărituri, spectacole ori filme deocheate. în scenă au intrat militanții pentru drepturi cetățenești și cercetătorii, puși pe treburi mai temeinice. S-au înmulțit reacțiile critice față de exploatarea în special a corporalității feminine în mass-media, în promovarea produselor comerciale și în alte forme ale culturii de consum, când nu direct sub forma așa-numitului „trafic de carne vie” (oribilă sintagmă!). Situația a fost evaluată, s-au adoptat legi de protecție și mecanisme de monitorizare, s-au introdus programe educaționale speciale în școli și în comunitățile locale. Au apărut organizații neguvernamentale cu agende feministe, centre și grupuri de cercetare, s-au elaborat teze de doctorat și s-au publicat cărți nu numai despre evoluțiile prezente, ci și despre trecut: sexualitatea în comunism, ba chiar și mai demult, în epoci mai îndepărtate.

De remarcat și recuperările de ilustrări artistice ale tematicii. Rămânând la totalitarismul recent: explorările corporalității și ale erotismului în literatura sau plastica perioadei au început să fie identificate și studiate, reeditate (textele), expuse (lucrările vizuale). Operațiune în curs.

Proiect despre „Epoca de Aur”

Un exemplu: proiectul Viața privată și practici sociale în Epoca de Aur gândit de Oana și de Cosmin Năsui (manageriță, respectiv curator), sub genericul instituțional al PostModernism Museum, pe care cei doi îl gestionează. Cu sprijinul istoricului Cristian Vasile (cercetător în proiect), trecutul recent e filtrat din perspectiva sexualității, a politicilor demografice și pronataliste ale unui regim care a tot încercat să intervină ideologic în spațiul privat al oamenilor, al familiilor. Mica echipă a colecționat reviste relevante din epocă, precum Femeia, Săteanca sau Sănătatea, cărți de îndrumare „principială” în cestiunile amorului, filme documentare și diapozitive de reconstituire a contextelor istorice, dar mai ales – țintă principală – lucrări de artă la temă. Bilanțul provizoriu a fost expus de-a lungul lunii august la Muzeul Nicolae Minovici (cunoscut ca Vila Minovici), parte a Muzeului Municipiului București (pe Șoseaua București-Ploiești, în Piațeta Fântânii Miorița și a Gării Băneasa), nu în admirabilul sediu vechi, în stil neoromânesc, ci în Sala de conferințe post- sau hipermodernă, recent amenajată (cu fonduri europene) în grădina-livadă de acolo. Către sfârșitul anului, proiectul se va finaliza într-o carte, Erotism și sexualitate în Epoca de Aur, care va apărea la Editura – firește – PostModernism Museum.

Expoziția – foarte interesantă și de ridicat nivel artistic. „Scenografia” rezultată din cercetare – utilă: panouri cu o cronologie a anilor ’60-’80, apoi până azi, cu date semnificative pentru problematica în discuție; o masă cu cărți și reviste care puteau fi răsfoite spre luare la cunoștință sau spre aducere-aminte, producătoare de amuzament ori de surpriză (după vârsta vizitatorilor!); proiectoare de diapozitive și filme documentare.

Vom vedea în volumul de finalizare a proiectului către ce concluzii pot conduce asemenea sondaje în trecut. Deocamdată, vizitând, privind, citind expoziția, am simțit același abur de inadecvare care învăluie – în altă zonă artistică – numeroasele proiecte de implicare comunitară propuse în ultimul deceniu și mai bine de o serie de tineri oameni de teatru, organizați în jurul unor ideologii politice ofensive: împărțindu-se între „cercetarea” câte unui subiect și ilustrarea sa scenică, cele mai multe inițiative de acest fel rămân naive și superficiale prin comparație cu investigațiile profesioniștilor, drept care n-au cum să adauge nimic important în ordine istorică, politologică, sociologică ori socio-psihologică despre subiectele alese, iar montările ies teatralmente sărăcuțe, autorii urmărind mai degrabă să demonstreze – în sens „tezist” – ce au de demonstrat decât să construiască spectacole solide. În cazul nostru, fractura e și mai evidentă, spre… norocul expoziției, care nu „preia” tematica socio-politică din partea de cercetare a proiectului, nu „ilustrează” situațiile din viața românilor trăitori în „Epoca de Aur”: cu o singură excepție, e adevărat că importantă, sunt lucrări în care artiștii au recurs la corporalitate și la sexualitate fără trimiteri directe la contextele reale ale existenței concrete.

Artă cu nuduri, sex, satiră porno-anti-comunistă

E – de fapt – o expoziție de grafică, de desene și gravuri, majoritatea în alb-negru, unele colorate, până la câteva care trec granița subțire către genul picturii.
Multe nume grele. 28 de artiști în total (dacă i-am numărat bine!). Jumătate dintre ei, care nu mai sunt printre noi, primesc astfel un omagiu postum.

În „anticamera” delimitată de panourile cronologice – lucrări de Mihu Vulcănescu, Aurel Bulacu, Sofia Frankl, Dan Stanciu. În sala principală – Marcel Olinescu, Marcel Guguianu, Vladimir Șetran, George Apostu, Napoleon Tiron, Cristian Breazu, Mihai Rusu, Nicăpetre, Done Stan, Marcel Chirnoagă, Dan Erceanu, Nicolae Săftoiu, Vasile Socoliuc, Mircia Dumitrescu, Harry Guttman, Tiberiu Nicorescu, George Pătru, Octav Grigorescu, Florin Mitroi, Henry Mavrodin, Peter Pusztai, Petru Rusu, Hildegard Klepper Paar și Ion Panaitescu. Lucrările provin din două colecții: a avocatului George Șerban și a soților Năsui.

Meritul reunirii tematice e considerabil. Bogată (la scara sălii avute la dispoziție), expoziția a reușit să ofere o panoramă convingătoare a motivelor corporal-sexuale pe care artiștii români le-au frecventat în anii ’60-’70-’80, în ciuda faptului că regimul se arăta ostil unor atari „manifestări”. Mai toate lucrările sunt nuduri în străvechea tradiție a plasticii universale. Din studenție se trudește la șevalete cu modele vii în față, până la profesionalizarea desenului corporal, apoi mulți artiști revin de-a lungul carierelor lor asupra motivului. Câteva lucrări incluse în selecție au surse culturale explicite: doi Don Juani ai lui Mircia Dumitrescu sau unLuceafăr al lui Done Stan descind din literatură. La soluții ludic-livrești apelează Dan Erceanu, unul dintre cele trei desene ale sale de aici fiind o surprinzătoare-delectabilă- neliniștitoare Doamnă Caragiale, în care sub ochii, ochelarii, nasul și mustața lui Nenea Iancu apar niște buze senzuale, foarte feminine, completând un chip androginic. Multe desene prețioase, de pildă cele ale lui Apostu sau Grigorescu (Octav). Surprinzătoare, fragmentate – ale lui Tiron, prefigurând „uriașii” săi din surcele. Își confirmă pregnanța siluetele schițate brutal, cu unghiuri în locul rotunjimilor, de Mitroi, bântuit de femei „castratoare” (în sens psihanalitic), cu câte un cuțit sau o coasă în mână. Se remarcă și un Mare Eckqer rafinat- fantezist al lui Stanciu, prolific grafician de cărți și de reviste, specializat în colaje cu aere premoderne, dar scump la vedere ca desenator și pictor neo-surrealist. Și altele, și altele… Excepția despre care vorbeam e cea a lui Ion Panaitescu, autorul ciclului Congresul Partidului Comunist. 13 xilogravuri, expus pe trei mese centrale, dispuse în „U”. Lucrări din 1982, care-și au povestea lor palpitantă, lăsată și cu anchetarea autorului. Cu ocazia celui de-al 13-lea Congres al PCR, graficianul a imaginat tot atâtea combinații de texte lozincarde, desprinse din discursul oficial, cu scene în stilul ilustrațiilor din vechile cărți pornografice, desenate măiastru, astfel încât „succesele în muncă” și restul îndemnurilor tovărășești au ajuns să însoțească multiple acuplări, cu fulminante efecte comice.

Ce să mai spunem?! Bravo satirei porno-anti-comuniste!

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele