Ploieştiul a fost una dintre principalele victime ale „sistematizărilor” urbane dictate de dictatorul regimului comunist: cel mai apropiat de Bucureşti dintre oraşele de provincie importante a fost supus demolărilor masive, astfel încât să se facă loc unui nou „centru civic”, cu urâta arhitectonică geometrizantă a epocii. La fel au păţit Piteştiul şi celelalte, atacate şi ele către sfârşitul anilor 1960 şi-n următoarele 2 decenii, până-n 1989, conform aceleiaşi „viziuni”, dar cu consecinţe invers proporţionale cu distanţele faţă de sediul naţional al puterii totalitare. Cu cât mai îndepărtate, cu-atât mai puţin au fost distruse zonele vechi, până la cazul Băii Mari, sus de tot pe hartă, pe care-l putem considera simbolic şi – de asemenea – ironic faţă de megalomanicul proiect de remodelare comunistă a localităţilor ţării: oraşul nu cu unul, ci cu… 2 centre, cel ridicat de înaintaşi, neatins, şi altul nou, „civic”, construit separat, la câţiva kilometri distanţă, sarcina putând fi raportată ca îndeplinită, însă fără ca istoria mai veche să fie câtuşi de puţin ştearsă de pe faţa Pământului.
(Aceeaşi soartă avea s-o aibă şi glorioasa „sistematizare rurală” din anii ’80: câtorva sate din jurul Bucureştiului le-au fost construite în mijloc „centre civice”, cel mai bun exemplu fiind Otopeniul, unde multe familii au fost brutal strămutate din gospodăriile lor în blocuri de 4 etaje construite-n dorul lelii, cu confort redus, fără instalaţii sanitare, aşezările aflate mai la distanţă scăpând ieftin, cu câte-un imobil-două cu apartamente pe lângă primării sau doar cu ameninţarea „sistematizării”, nemaitradusă-n practică până la extincţia regimului…)
Un oraş, o Bibliotecă şi cărţile unui fost student
Puţin a rămas din vechiul centru al Ploieştiului, unde-au fost demolate de-a valma clădiri administrative şi aşezăminte culturale, hoteluri, prăvălii, case ale protipendadei, pentru ca-n loc să fie ridicat un măreţ edificiu geometric, urât cât se cerea, cu birourile ramificaţiilor locale ale puterii totalitare, un „magazin universal” lăţit dizgraţios şi lungi aliniamente de blocuri tipice, uniforme, uniformizatoare, alienante, ca peste tot în ţară şi-n aşa-numitul „lagăr comunist”, cu locuinţe „pentru tot poporul”. Şi totuşi, clădirile publice masive au supravieţuit: în primul rând Palatul Culturii care adăposteşte de multă vreme Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, apoi Muzeul de Ştiinţe ale naturii şi, mai nou, Curtea de Apel Ploieşti, dacă n-or mai fi şi alte instituţii oploşite în monumentala clădire ramificată, cu mai multe aripi şi curţi interioare; ca şi, în preajmă, Halele centrale, pe model franţuzesc. Prea-înaltul „Palat administrativ” construit de vechiul regim, în care funcţionează azi Primăria Ploieştiului, Prefectura şi Consiliul Judeţean Prahova, şi fronturile laterale de blocuri strică peisajul, însă atmosfera rămâne respirabilă datorită piaţetelor, esplanadelor, aleilor, parcurilor şi peluzelor din jurul principalei clădiri vechi, a Culturii şi-a Bibliotecii. Greu, imposibil de redus la tăcere, ea a rămas dominatoare, emblematică.
Şi mai sunt în urbe destule alte străzi şi străduţe cu case centenare ori şi mai venerabile, puse mai recent în valoare prin restaurări şi renovări; o serie de vechi reşedinţe de familii de rang, mici pălăţele (să mi se îngăduie tautologia diminutivală!); plus lungul şi elegantul Bulevard al Independenţei, care coboară dinspre centru spre Gara Ploieşti Sud, flancat de şiruri de copaci cu coroane dese, de spaţii verzi, alei şi stradele laterale, de-a stânga şi de-a dreapta, cu vile şi case frumoase, nu atât de aristocratice ca pe Şoseaua bucureşteană Jianu, astăzi Bulevard al Aviatorilor, căruia artera ploieşteană-i este o aproximativă versiune în miniatură, dar cu farmecul lor.
La Biblioteca Judeţeană am revenit în pragul verii, pe 24 mai, după alte două vizite mai vechi, pentru lansări de volume de versuri ale lui Ion Stratan-ploieşteanul. De fiecare dată m-a-ntâmpinat bonomul director de-atunci, Nicolae Boaru, pe care-l întâlneam mereu la cele două mari târguri de carte bucureştene. Amândoi s-au stins între timp din viaţă. Acum sosesc în miezul zilei pentru prezentarea celei mai recente cărţi de critică – de critică a criticii – a lui Dan Gulea, fost student al meu şi probabil cel mai valoros comentator şi istoric al literaturii din generaţia sa: Nouă tipuri de lectură (Editura Cartea Românească, 2018). Tot el a alcătuit şi o uimitoare ediţie, incredibil de corpolentă, de texte necunoscute ale lui E. Lovinescu: Inedite: articole, scrisori, autografe, prefeţe, cereri şi petiţii, alte documente (1986-1943) (aceeaşi editură, acelaşi an, în lansare simultană la Gaudeamus-ul de la finele lui noiembrie 2018). Vom vorbi despre ambele opuri, despre Dan Gulea, despre – evident! – Lovinescu şi despre ceilalţi critici comentaţi de încă-junele continuator (dar deja copt la cei 42 de ani ai săi!). Contribuie şi gazda întâlnirii, Bogdan Stoicescu, scriitor, responsabil al compartimentului metodico-bibliografic al Bibliotecii şi editor al Gazetei cărţilor. Şi vom repet – altfel… – lansările la finalul după-amiezii mai sus de Ploieşti, pe dealuri, la Câmpina, în cadrul „Seratelor culturale” ale Librăriei Elstar, dirijate de istoricul şi profesorul local Codruţ Constantinescu.
Dacă tot e vorba despre Ploieşti, merită să adaug două-trei fraze şi despre Pluviografiile lui Dan Gulea (Editura Paralela 45, 2012), una dintre cele mai seducătoare cărţi de eseistică, de istorie literară şi culturală publicate la noi în ultima vreme. Titlul încriptează sarcastic numele oraşului, mai exact una dintre ipoteticele sale ascendenţe etimologice, ascendentă şi la propriu, către tăriile cerului, de unde vor fi căzut şi continuă să cadă ploile asupra… Ploieştilor, loc despre care, dacă scrii, produci „pluviografii”, text „pluvial”, deci – vezi bine! – ploieştean! Subtitlul, şi el ironic, joacă între generalitatea naţională şi particularitatea locală: O istorie a culturii române de la Ploieşti. Dan Gulea a colectat o cantitate enormă de informaţii politice, de evoluţie urbanistică, demografică şi de comportament local, economice, artistice şi de alte feluri, importante ori mărunte, pitoreşti şi în sine, pe deasupra comentându-le absolut savuros, înălţând urbei un „imn” deopotrivă serios şi parodic, în permanent echilibru între erudiţie şi umor, pe un inevitabil fundal „caragialian”, de vreme ce e vorba despre Ploieştii lui Nenea Iancu…
Infantele în tête-à-tête şi alte lucrări ale lui Ioan Iacob
Chiar dacă lansarea de la Bibliotecă se prelungeşte până aproape de ora de închidere a Muzeului judeţean de artă „Ion Ionescu-Quintus”, dau totuşi fuga-ntr-acolo, sperând să nu ratez ocazia expoziţia pictorului Ioan Iacob, al cărei vernisaj ştiam că se consumase cu o săptămână şi un pic în urmă. Graţie doamnelor muzeografe şi îngrijitoare, foarte amabile, sălile deja încuiate şi asigurate se redeschid şi reuşesc să fac un tur rapid, „americănesc”, ba chiar şi să fotografiez tot. Şi va mai rămâne puţintel timp şi pentru Salonul de primăvară al Filialei Ploieşti a Uniunii Artiştilor Plastici, la Galeria de artă din centru.
Muzeul judeţean de artă „Ion Ionescu-Quintus” beneficiază de un sediu excepţional: Palatul Ghiţă Ionescu, al cărui comanditar, om de afaceri şi politician liberal, parlamentar la Bucureşti şi primar la Ploieşti, a fost tatăl lui Ion Ionescu-Quintus (al cincelea şi ultimul copil al său!), şi el politician, de aceeaşi orientare, şi literat, co-fondator al Pinacotecii din care a derivat Muzeul de artă care-i poartă din 2005 numele. Fiul său, deci nepot al lui Ghiţă, a fost Mircea Ionescu-Quintus, longevivul preşedinte postcomunist al Partidului Naţional Liberal, stins din viaţă în 2017, la 100 de ani şi jumătate. Palatul, construit la finele secolului al XIX-lea şi restaurat în perioada 1990-2006, e impresionant: saloane şi încăperi bogat ornamentate, coloane cu capiteluri sculptate şi aurite, tavane cu stucaturi şi picturi, scară interioară de marmură, desfăcută în două aripi, vegheată de statui – pe scurt, o foarte elegantă opulenţă. Director dede câţiva ani e prozatorul Florin Sicoe.
Ioan Iacob (născut în 1954 la Biertan, în Judeţul Sibiu, cu studii la Academia de artă din Düsseldorf, stabilit acolo) s-a afirmat ca artist german, cu carieră internaţională, dar a început la un moment dat să expună şi în ţara natală, cu o primă „personală” bucureşteană în 2006, apoi cu prezenţe din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce-a simţit nevoia reintegrării în plastica românească şi în generaţia sa de-aici. După începuturi abstracţioniste şi după tatonări în formule varii, s-a descoperit pictor mai ales de prim-planuri, de personaje, de siluete animaliere, de plante şi de alte obiecte, însă pe fundaluri de obicei monocrome, nonfigurative, deci în regie caracteristică mai degrabă graficii. Trece drept colorist, dar preferă gamele stinse şi degradé-urile lente, minuţios lucrate, peste care petele de culoare mai vioaie survin ca molcome surprize, atent anticipate. Îşi reia motivele cu variaţiuni cromatice stăpânite, mai adeseori minime decât mari, eventual la proporţii diferite, miniaturizând ce-a fost mare sau hipertrofiind anterioare compoziţii mici. Perspectivă calmă şi-n acelaşi timp profundă asupra lumii reduse la detalii, „încadrate” ca-n fotografiile focalizate dar imperfect reglate, încât imaginile sugerează un „tremur”, o marjă de ambiguitate, de mister. Pictură cultivată, de puternice vibraţii interioare, reţinute din discreţie, până la urmă întoarse vizual în afară (altfel nu le-am afla şi nu le-am comenta!)…
La Muzeul din Ploieşti, sub titlul Tête-à-tête (vernisaj: 15 mai 2019), Ioan Iacob a adus lucrări multe, şi mai vechi, şi foarte noi, dispunându-le în săli pe două nivele. Teme recurente sau acum lansate: din nou câini albi pătaţi cu negru pe fond negru sau albi-maronii pe gălbui-roşietic, pâlcuri de copaci, valize deschise, cu hainele dinăuntru răvăşite, şi ciclul de infante parodice, după Velazquez şi alţi medievali, cu câte un personaj încadrat intenţionat-greşit, cu fruntea tăiată sau, într-un caz, doar de la brâu în jos, în polemică amuzantă cu istoria academizantă a artelor şi cu savantele ei reguli de compoziţie, restul având – oricum – feţele nelucrate, pete ocru-rozulii. Două dintre ele fiind expuse „şui”, cap în cap, cu verticalele coborâte la orizontală, literalmente în tête-à-tête-ul pe care-l descoperim ca poantă comică, dincolo de faptul că participăm – desigur – la o întâlnire privilegiată, „faţă-n faţă”, cu un artist. Mai recente – portrete-chipuri din 2018, cu aspect de desene şterse, lucrate cu pensula în loc de creion sau cărbune, o Cărăuşă de piaţă veche din 2019 şi alte siluete poveriste, apoi un ciclu de Studii după Horst Janssen din 2018-2019, desene-desene, cu adaosuri către „tehnica mixtă”, înfăţişând personaje din vremuri trecute, în ipostaze cotidiene. Altă suită bogată, din 2019, tot de dimensiuni mici, e, simplu, de Studii, în culori pastel, posibil exerciţii pe foi de caiet înrămate, rulaj de teme şi motive din „portofoliul” propriu.
Noi tatonări ale unui artist de calibru, sigur pe el, încât îşi permite să te facă pe tine, privitorul, martor, în tête-à-tête, al căutărilor sale.
Un Salon eclectic ca toate saloanele
La Galeria de artă de-aproape de Palatul Culturii, pe cealaltă parte a bulevardului, la parter de bloc comunist, Salonul de primăvară al Filialei UAP (vernisaj: 8 mai 2019) e divers, amestecat sau eclectic, după cum vrem să-i spunem unei expoziţii colective fără proiect curatorial: personaje, peisaje, obiecte în genurile şi tehnicile practicate de artiştii-membrii.
Un vas cu Maci pictează – de pildă – Ovidiu Paştina, iar Sandu Petre desenează nişte mere şi-o pară – sau să fie gutuie? – în semn de omagiu, ca însemnări în atelierul maestrului Ovidiu Paştina; iar Cristian Anghel se opreşte la Un măr rostologit, printre legume, dintr-o traistă de cumpărături, din tuşe energice, cu dominantă verde. Dintre sculpturi şi obiecte: un Contrabas braquian, colaj de tije, forme rotunjite şi suprafeţe de hârtie de ziar, alcătuieşte Ionuţ Cristian Tudor; un Conci ceramic, ca un cuib de viespi sau ca un Turn Babel redus la scara piticilor – Lucreţia Milea; un personaj simpatic, traforat în metal, asamblează Alfred Dumitriu, sub titlul copilăros Vine, vine primăvara; un Zeu mecanomorf oferă Emil Craioveanu; o alăturare interesantă de forme marmoreene, cu titlu barbian, Crypto şi Enigel, a ticluit Vlad Dumitriu; O Ispită cu-n ochi enorm, dintr-o geodă preţioasă, despicată-n două, semnează Mihail Manta. Ţesături pe pânze: o Coridă a Marianei Voicu, din linii groase, ca de desen spaniol în cărbune; şi Povestea unei călătorii, o scenă alambicată, parcă din basmele fantaste pentru copii, realizată de Mirela Petria. Ş.a.m.d. Nu-i mai numesc pe ceilalţi autori participanţi la Salon, până la totalul de 43.
Caragiale şi ai lui – în miezul şi deasupra urbei
În 2012, proclamat „An Caragiale”, la împlinirea a 160 de primăveri de la naşterea lui Nenea Iancu şi a sutei de la moartea sa, după ce şi 2002 fusese „An Caragiale” sub egidă UNESCO, la un secol şi jumătate de la ivirea pre lume, în 2012 – ziceam – s-a dezvelit în Ploieşti un grup statuar omagial realizat de sculptorul braşoveano-sătmărean Radu Ciobanu, consacrat ca monumentalist în bronz, de astă-dată prin turnare în tehnica numită „ceară pierdută”: marele autor stând pe-o bancă, lângă un felinar, zice-se că de gară (deşi nu sunt detalii care să indice o „locaţie” anume), cu mustăţile lui groase tronând sub pălărie, picior peste picior, c-un braţ întins pe spătar, cu mâna flexată în jos, în discret semn de superioritate, privind puţintel către dreapta sa, din lateral-spate, către trioul feminin mam’ mare-mamiţa-tanti Miţa, în costumaţii de epocă, dintre rochiile lor până-n pământ ivindu-se imberbul domn Goe, cu beretă, fireşte. Cu doar 2 ani înainte, în 2010, se inaugurase în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti grupul statuar imaginat de Ioan Bolborea: Caragiale aşezat pe-o bancă, picior peste picior, cu pălăria pe cap şi cu ţigareta între arătătorul şi mijlociul mâinii stângi, contemplându-şi personajele din comedii urcate-ntr-o „căruţă cu paiaţe”, cu chipurile câtorva dintre interpreţii lor clasici, Birlic & comp. Dramaturgul stimulează mizanscenele sculpturale, în gamă limitată.
Ploieştenii şi excursioniştii din afara oraşului se-aşează pe bancă, lângă dumnealui, şi se trag în poză. Noi alegem doar grupul statuar!
Cât despre „statua Libertăţii”, s-a mutat lângă Catedrală!
Foarte aproape, cam la vreo 20-30 de metri de Nenea Iancu, rezistase până prin 2010 faimoasa Statuie a Libertăţii sau „statua Libertăţii” cea din „bronz verde ca spanacul”, cum a gratulat-o pamfletarul Caragiale cândva, în Moftul român (el, conservator şi anti-liberal, în atac sarcastic la adresa monumentului ridicat din iniţiativă brătienească…). A fost restaurată şi mutată în primăvara lui 2012 nu departe, dincolo de Palatul Culturii, în mijlocul unui sens giratoriu, cu şirurile de blocuri în spate şi de-a dreapta, la stânga simbolului Republicii ploieştene aflându-se ridicată Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, în bravă vecinătate!
De pe latura opusă a Palatului-Bibliotecă, de pe bancă, din „ceară pierdută”, Caragiale veghează… ■