Costul crescând al educației și al sănătății este mai puțin problematic decât se crede

    Înțelegând prost problema, politicienii prescriu, adesea, tratamentele greșite

    169
    8 minute de lectură

    Liber schimb

    PRINTRE COMPENSAȚIILE înaintării în vârstă este dreptul de a-i plictisi pe cei mai tineri cu povești despre prețurile de odinioară. Pe vremuri, biletul la cinema nu costa decât cinci lire sterline, iar un butoi de hidromel, doar un sfanț. Desigur, tinerii mai pricepuți știu cum să demistifice aceste istorii. Prin ajustarea la inflație. Multe lucruri sunt, acum, mai ieftine decât oricând. Din 1950, costul real al noilor automobile a scăzut la jumătate, cel al hainelor noi, cu 75%, iar cel al echipamentelor domestice, cu 90%, în timp ce calitatea s-a îmbunătățit. Prețurile în scădere reflectă decenii de ameliorări în tehnologie și productivitate. Efectul nu este însă la scara întregii economii. Mașinile sunt mai ieftine, dar întreținerea lor este mai scumpă, iar costurile educației și ale sănătății au crescut aproape de cinci ori, din 1950. Deși nu este un mister, această creștere este, adesea, prost înțeleasă, cu serioase consecințe economice.

    Sunt la fel de multe explicații pentru costul umflat al acestor servicii, pe cât este de mare numărul de politicieni. Dar, așa cum susține o analiză nou-publicată, mulți țapi ispășitori nu pot să explice creșterea constantă, pe termen lung, a acestor prețuri, în comparație cu cele din alte domenii ale economiei. În „Why are the prices so damn high?” (De ce sunt prețurile așa de ale naibii de mari?) Eric Helland, de la Colegiul Claremont McKenna, și Alex Tabarrok, de la Universitatea George Mason, scriu că a crescut calitatea, dar nu într-o măsură care să justifice aceasta. Nici supradimensionarea aparatului administrativ nu este răspunsul corect. În America, proporția cheltuielilor din educație care merg pe administrație a fost aproximativ constantă timp de decenii. Cheltuielile pe sănătate au crescut mai rapid decât PIB-ul în țările bogate, în ciuda marilor diferențe în structura sistemelor lor de sănătate.

    Adevăratul vinovat, scriu autorii, este o creștere constantă a costului muncii – a profesorilor și a doctorilor. La rândul său, acest fapt reflectă logica de fier a maladiei costului lui Baumol, numită astfel după William Baumol, care a descris primul acest fenomen.[1] Productivitatea crește în ritmuri diferite în sectoare diferite. Acum, este nevoie de mult mai puțini oameni ca să construiască o mașină decât odinioară – pe când mii de lucrători umpleau fabricile cândva, acum, ingineri bine plătiți supraveghează fabrici pline de roboți – dar este nevoie de aproximativ același număr de profesori care să instruiască elevii dintr-o școală. Economiștii consideră că salariile muncitorilor ar trebui să varieze în funcție de productivitatea lor. Plata reală a crescut însă la fel în industriile cu productivitate înaltă și scăzută. Așa cum sublinia Baumol, asta se datorează faptului că profesorii și inginerii concurează pe aceeași piață a muncii. Pe măsură ce cresc salariile inginerilor auto, mai mulți studenți studiază ingineria și mai puțini devin profesori, dacă nu cresc și salariile profesorilor. Costul educației a crescut, așadar, din cauza creșterii salariilor, necesară pentru umplerea posturilor în educație. Alți factori contează și ei, și pot explica de ce, de pildă, americanii plătesc mai mult decât europenii pe sănătate și pe educația superioară. Dar, în ansamblul țărilor, niciun factor nu este mai important decât efectul nefast al maladiei costului (cost disease).

    Prima lucrare a lui Baumol pe acest subiect a fost scrisă împreună cu William Bowen și publicată în 1965. Analize, precum cea a lui Helland și Tabarrok, par totuși novatoare, deoarece implicațiile maladiei costurilor rămân atât de subapreciate în cercurile politice. De pildă, creșterea constantă a cheltuielilor pe educație și sănătate este deplânsă aproape universal ca un flagel economic, în ciuda faptului că ea este provocată de ceva indubitabil bun: creșterea rapidă, chiar dacă inegal împărțită, a productivității. Prețurile mai mari, dacă sunt generate de maladia costurilor, nu trebuie să însemne, în mod necesar, o accesibilitate mai redusă, întrucât ele reflectă o capacitate productivă mai mare în alte domenii ale economiei. Autorii folosesc o analogie: pe măsură ce crește salariul unei persoane, costul de a face alte lucruri decât munca – cum este, de pildă, grădinăritul  ̶  crește, deoarece fiecare oră petrecută în afara slujbei înseamnă că s-a pierdut mai mult venit. Dar asta nu înseamnă că timpul petrecut cu grădinăritul a devenit mai puțin accesibil.

    Nici prețurile înalte nu trebuie fixate în mod necesar. Multe soluții propuse ar fi bune pentru creștere, dar nu ar rezolva problema maladiei costurilor. Creșterea ofertei de forță de muncă prin accelerarea imigrației ar putea reduce costurile atât în sectoarele cu productivitate înaltă, cât și în cele cu productivitate scăzută. Dar prețul unei educații universitare, în termeni de berline, ar rămâne dureros de mare. Inovația în sectoarele stagnante, deși binevenită, ar muta problema maladiei costurilor în altă parte. Un puseu de creștere a productivității în educație – din cauza îmbunătățirii instrucției online, de pildă  ̶  ar contribui la un declin al prețului educației per student. Dar, dat fiind faptul că un instructor anume ar putea servi mai mulți studenți decât înainte, venitul potențial al profesorilor ar crește, cea ce i-ar tenta pe unii doctori aspiranți, în detrimentul studiului medicinei, exacerbând problema maladiei costurilor în sănătate. Un boom al productivității în sănătate ar putea devia maladia costurilor spre stomatologie sau pediatrie sau medicină veterinară.

    Singura soluție adevărată pentru maladia costurilor este o încetinire a productivității la nivelul întregii economii – și s-ar putea ca așa ceva să se întrevadă la orizont. Progresul tehnologic împinge șomajul spre sectoarele cele mai rezistente la creșterea productivității. În cele din urmă, aproape toată lumea ar putea să aibă slujbe care să fie evaluate pentru ineficiența lor, precum muzicieni din filarmonici sau producători de brânzeturi artizanale sau membri ai personalului caselor celor foarte bogați. Dacă nu va exista niciun sector cu productivitate înaltă care să îi atragă spre el pe lucrători, atunci problema nu se pune.

    Un remediu mai rău decât boala

    Aceste posibilități ilustrează adevărata amenințare a maladiei lui Baumol: nu faptul că munca va merge spre industriile mai puțin productive, ceea ce este inevitabil, ci faptul că profiturile din creșterea productivității sunt împărțite inegal. Atunci când firmele din industrii cu productivitate înaltă se dau în vânt după lucrători înalt calificați, plata unor lucrători similari din alte sectoare ale economiei – al doctorilor, de pildă  ̶  crește și ea, ca reacție. Acest fapt adâncește inegalitatea, deoarece muncitorii cu venituri mici trebuie să plătească totuși prețuri mai mari pentru servicii esențiale, ca sănătatea. Chiar și așa, creșterea productivității care generează maladia costurilor ar putea să amelioreze viața fiecăruia. Dar guvernele fac, adesea, prea puțin pentru a-i impozita pe câștigători și a-i compensa pe perdanți. Iar politicienii care nu înțeleg efectul Baumol plafonează uneori cheltuielile pe educație și sănătate. Nu este surprinzător faptul că, dat fiind că greșesc diagnosticul, tratamentul pe care îl prescriu înrăutățește boala.

    Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Conștienți de cost”


    [1] Efectul lui Baumol sau boala costului lui Baumol = creșterea salariilor în locuri de muncă fără o creștere a productivității muncii sau cu o creștere scăzută de productivitate, ca răspuns la creșterea salariilor în alte locuri de muncă, care au o creștere mai mare a productivității muncii.

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele