Lovitură de maestru sau nebunie? Donald Trump vrea să îngenuncheze Iranul. A pornit-o oare cu dreptul?

Lovitură de maestru sau nebunie?

65
8 minute de lectură

Poate că a împiedicat atacurile convenționale, dar a împins Iranul să construiască bomba nucleară

Foto: Agerpres / EPA

UCIDEREA LUI Qassem Suleimani prin intermediul unei drone americane pe 3 ianuarie amenință să aducă Statele Unite și Iranul mai aproape de război decât oricând după criza luării de ostatici din 1979. Într-o parte a lumii care a pierdut puterea de a se șoca, uciderea îndrăzneață a  celui mai important general din Iran, comandată de președintele Donald Trump, a zguduit Iranul. În ceremonii publice, milioane de iranieni și-au lăsat de-o parte nemulțumirile față de regim pentru a marca moartea generalului Suleimani. Din Orientul Mijlociu au fost emise amenințări îngrozitoare cu distrugerea, la care experții occidentali au făcut ecou cu avertismente apocaliptice. Și totuși, o lovitură de răspuns, cu rachete lansate cinci zile mai târziu asupra a două baze americane din Irak, nu a ucis pe nimeni. Atacul a părut o încercare din partea Iranului de a ieși cu fața curată și de a domoli criza.

Dacă acesta ar fi finalul, domnul Trump ar avea dreptate să spună că lovitura sa a funcționat, așa cum a sugerat pe 8 ianuarie. A scăpa lumea de un individ odios și a obliga Iranul să își înceteze agresiunea ar fi realmente realizări meritorii. În lunile următoare, poate că lucrurile chiar vor sta așa. Problema este că nimeni, inclusiv Trump, nu poate conta pe asta.

Două teste vor defini dacă uciderea generalului a fost un succes – efectul său asupra descurajării și asupra puterii regionale a Iranului. În ultimul an, Trump a asistat pasiv la modul în care Iranul și acoliții săi au atacat navele comerciale din Strâmtoarea Urmuz, două drone americane, facilități petroliere din Arabia Saudită și baze militare din Irak. Întrucât ajunsese la concluzia că va scăpa fără plată, Iranul devenise mai îndrăzneț și mai belicos. Efectul benefic al loviturii cu drona din 3 ianuarie este de a restabili ideea că America e gata să dea replica. Reținerea Iranului de marți, săptămâna asta, semnalează că nu dorește să se confrunte cu un atac aerian din partea Americii. O altă lovitură cu rachete iraniene este mai puțin probabilă azi decât era în urmă cu doar câteva săptămâni în urmă.

Și totuși, setea de răzbunare a Iranului nu s-a ostoit cu siguranță. Chiar dacă vor evita forme deschise de agresiune, Gărzile Revoluționare își vor continua probabil tactica, inclusiv atacurile cibernetice, atacurile sinucigașe cu bombă de acoliți, asasinarea de oficiali americani și o serie întreagă de mijloace pe care le-au perfecționat de-a lungul anilor. Aceste replici ar putea să se desfășoare pe parcursul a mai multor luni. Pe măsură ce se îndepărtează amintirea uciderii generalului Suleimani, Iranul va începe din nou să testeze voința Americii de utilizare a forței. Într-o lume asimetrică, părțile slabe se retrag adesea în fața forței, doar pentru a reveni. Ele au mai multă răbdare și o mai mare toleranță la durere decât o superputere îndepărtată.

Al doilea test este dacă lovitura Americii îi va slăbi puterea Iranului asupra vecinilor săi. Iranul are o rețea de miliții, de acoliți și de baze înaintate pentru forța sa Quds, pe o suprafață care se întinde de la Marea Mediterană la Marea Arabiei. Este vorba de proiectarea puterii Iranului, indiferent de atrocitățile comise de clienții săi, cum este Bashar al-Assad, care a folosit gaz cu efect neurologic asupra propriului său popor fără o șoaptă de dojană din partea Iranului.

Moartea generalului Suleimani i-a răpit rețelei acesteia sumbre arhitectul și orchestratorul ei. Este prea devreme pentru a judeca despre calibrul celor care îl vor înlocui, dar dacă generalul a fost pe atât de excepțional, pe cât a fost reputația sa, atunci pierderea sa va fi resimțită. S-ar putea ca ea să priveze, de asemenea, forțele Quds de fonduri. Statul iranian are nevoie disperată de bani. Iranienii de rând au observat că resursele care merg pe arme și tunuri ar fi mai bine cheltuite pe școli și pe spitale.

Dar și aici există complicații. După asasinare, Iranul e pornit cu îndârjire să scoată America din Orientul Mijlociu. Va începe cu Irakul, unde a reușit în mare să manevreze America să iasă din joc. Guvernul de la Bagdad e dominat de politicieni șiiți aserviți Iranului. Pe 5 ianuarie, parlamentul irakian a adoptat o rezoluție care cere guvernului să înceapă evacuarea trupelor  străine, inclusiv a aproximativ 5.000 de soldați americani. Decizia nu este obligatorie, mulți irakieni detestă influența iraniană, iar banii și armele americane sunt valoroase pentru Irak. Chiar și așa, problema se pune mai degrabă în termenii de dată, când, și nu a eventualității plecării trupelor de acolo.

Foto: Xinhua

Încă și mai amenințător este programul nuclear iranian. Trump a scos America din acordul cu Iranul, semnat în 2015 cu șase puteri mondiale, care îi limita capacitatea de a obține bomba nucleară. El a susținut că va putea negocia un acord mai bun, care să acopere și activitățile regionale non-nucleare ale Iranului – o propunere pe care a repetat-o în conferința sa de presă de săptămâna aceasta.  Vara trecută, au fost speculații că Iranul e gata să negocieze. Dar asta pare acum ceva exclus, probabil pentru o perioadă lungă de timp. Într-adevăr, pe 5 ianuarie, Iranul a spus că nu se va mai conforma niciunei restricții privind îmbogățirea uraniului. Are toate motivele pentru a se complace în strategia întinderii corzii, nu doar pentru a putea contracara America, ci și deoarece dacă Iranul ar obține bomba, ar obliga permanent America să își schimbe modul de calcul despre utilizarea forței militare împotriva sa.

Lipsa unei strategii americane de negociere înseamnă că uciderea generalului a redus politica iraniană a Americii la sancțiuni extreme, acompaniate de o amenințare prost definită cu atacuri masive, dacă regimul nu se comportă cum trebuie. Și totuși, înfometarea Iranului pentru a-i obține supunerea nu va fi funcțională, probabil alte regimuri au rezistat mai mult timp la presiunile americane. Nu există nicio cale spre pacea pe care domnul Trump a spus săptămâna aceasta că o vrea. Într-adevăr, dat fiind faptul că liniile roșii ale Americii nu sunt clare, rămâne pericolul de a intra din greșeală într-un război.

Între timp, sancțiunile și descurajarea vor deveni treptat mai puțin eficiente, pentru că așa stau lucrurile. Dacă America vrea ca abordarea sa să fie susținută, prețul ar putea foarte bine să fie reprize repetate de sancțiuni, întărite de lovituri militare susținute împotriva agresiunii iraniene și o campanie aeriană, dacă Iranul pare gata să obțină bomba. Este domnul Trump pregătit pentru asta? Dar succesorii săi?

La locul nepotrivit, la momentul nepotrivit

Atât Barack Obama, cât și Trump au realizat că tulburările din Orientul Mijlociu consumă resursele americane și atenția care ar fi mai bine orientată spre Asia. Obama a încercat să iasă prin negocieri din regiune și a eșuat. Trump, în schimb, încearcă să stârnească groază ca să iasă,  dar și el va eșua, probabil – deoarece strategia sa față de regimul de la Teheran depinde de prezența Americii în Orientul Mijlociu pentru a ține la distanță Iranul și a menține descurajarea. Asasinarea dramatică a generalului Suleimani poate părea un pariu câștigător pe termen scurt. Din nefericire, el nu a rezolvat problema iraniană a Americii. ■


Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Donald Trump vrea să îngenuncheze Iranul. A pornit-o oare cu dreptul?”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele