Industria petrolieră poate intra în declin, dar nu va dispărea în tăcere
FORAREA PRIMEI sonde moderne în Pennsylvania în 1859 a pus petrolul pe o cale care l-a adus în centrul economiei și geopoliticii. Petrolul a alimentat ascensiunea culturii de consum occidentale; el a ajutat la determinarea câștigătorului celui de-al Doilea Război Mondial și a generat o criză economică globală în anii ’70. În ultimii 20 de ani, China a devenit al doilea mare consumator de țiței, iar revoluția fracturării hidraulice din America înseamnă că ea e pe punctul de a ajunge un exportator net de energie pentru prima dată din anii ’50. Acum se desfășoară un nou capitol în istoria petrolului: perspectiva unei cereri stagnante sau în scădere, pe măsură ce lumea să îndreaptă spre energia mai curată. Ca și în trecut, această eră promite o schimbare economică și geopolitică surprinzătoare.
Să analizăm listarea bursieră iminentă a Saudi Aramco, firma care produce 10 milioane de barili de petrol pe zi, sau 11% din totalul global. Pe lângă petrolul arab super-ușor, Aramco pompează superlative și controverse. Evaluată la mult peste 1 trilion de dolari, ea ar putea, odată listată, să fie cea mai valoroasă firmă publică din lume, întrecând ușor Apple. Oferta publică inițială a fost amânată de câteva ori; o mare instalație de procesare a Aramco a fost lovită de o rachetă în septembrie, iar firma este controlată în totalitate de Muhammad bin Salman, un prinț autocrat cu mâinile însângerate. Dar să privim pentru un moment dincolo de asta. Strategia de bază a Aramco este să rămână ultimul petrolist în picioare, dacă industria se prăbușește, ceea ce sugerează tulburări la orizont.
Termenul „peak oil[1]” (vârful petrolier) a fost inventat în 1956 de M. King Hubbert, un geolog îngrijorat de dispariția petrolului. Fraza este din nou în circulație azi, dar din motive opuse: perspectiva reducerii cererii. Asta poate părea ciudat, ținând cont că ea a crescut cu 1,4% pe an din 2008. Dar oamenii care conduc companiile energetice au orizonturi lungi de timp, iar pe această scară temporală, imaginea pentru petrol este întunecată de poluarea urbană și de schimbările climatice. Petrolul este răspunzător pentru o treime din utilizarea energiei și pentru o proporție similară de emisii de carbon.
Multe firme petroliere încă spun că producția își va reveni lent în viitorul deceniu, la ușor peste nivelul de azi de 95 de milioane de barili pe zi (b/z), iar apoi se va plafona. Producția va trebui însă să scadă la 45 de milioane -70 de milioane b/z până în 2050, dacă lumea va fi să oprească creșterea temperaturilor cu mai mult de 1,5-2°C peste nivelul lor preindustrial. Ar fi de ajutor și dacă ar exista o mutație spre exploatări petrolifere mai curate, al căror țiței să emită cu o cincime mai puțin decât cele mai murdare. Deși patronii petrolului insistă, cel puțin în public, că petrolul rămâne combustibilul indispensabil al Planetei, ei pot simți cum se amplifică stigmatul. Opinia publică occidentală basculează, prevestind reguli mai stricte în privința emisiilor. Și, într-un semn de tensiune, unele firme occidentale au favorizat proiecte pe termen scurt mai degrabă, decât să investească din capitalul lor în pariuri pe decenii despre viitorul petrolului.
Dacă se va prăbuși cererea, unele produse și unii producători sunt mai vulnerabili decât alții. Peste o treime din tot petrolul este folosit de automobile și camioane, pe care s-ar putea în cele din urmă să se monteze motoare electrice. Este mai greu de găsit un substitut pentru petrol în industria petrochimică și a materialelor plastice. Bunul simț sugerează că firmele petroliere cu costurile cele mai mari și cele mai poluante vor tinde să iasă primele din afaceri. Dacă este așa, o industrie care a devenit de proporții gigantice pe intervalul a 160 de ani se va limita la un miez de producători care îndeplinesc cererea reziduală la costul financiar și de mediu cel mai redus.
Mulți activiști de mediu se tem că această tranziție în energie nu se va produce niciodată. Dar, de fapt, ea se potrivește cu strategia Aramco și cu oferta sa către investitori. Firma cheltuiește doar 3 dolari pentru a ridica un baril de sub deșert, mai puțin decât aproape oricine altcineva. Emisiile din extracția de petrol saudit sunt și ele foarte mici. Aramco se extinde în industria petrochimică și își servește consumatorii din Asia – în august a cumpărat o participațiune de 15 miliarde de dolari în ramura chimică a Reliance, un gigant indian. Arabia Saudită le-a promis investitorilor că vor primi dividende constante, indiferent de vreme. Implicit în abordarea regatului este că, dacă și când cererea de petrol se va prăbuși, Aramco va rămâne producătorul de ultim recurs.
O planetă mai curată este în interesul tuturor. Dar o industrie petrolieră în scădere ar putea însemna mai multă, nu mai puțină, turbulență pentru piețele de energie și geopolitică. Să luăm mai întâi piețele de energie. Cazul optimist este că cererea și oferta se vor reduce în tandem și că prețul petrolului va scădea în paralel cu costul de producție al ultimului baril necesar pentru a satisface cererea în regres. Dar demantelarea unei industrii cu un capital de 16 trilioane de dolari și cu cel puțin 10 milioane de angajați nu va fi niciodată lină. Dat fiind că terenurile petroliere își pierd în mod natural resursa, o secetă în cheltuielile de capital ar putea să producă o spirală ascendentă a prețurilor. Fiecare firmă și țară, inclusiv Arabia Saudită, se va confrunta cu alegerea între a tempera oferta pentru a crește profiturile și veniturile din impozite și a deschide robinetele, pentru a câștiga cotă de piață și a-și folosi rezervele, indiferent de preț, înainte de a fi prea târziu. Cartelul OPEC, care combină producătorii cu costuri mari și pe cei cu costuri mici, ar putea să facă implozie. Iar cum producția se focalizează pe mai puține câmpuri petrolifere, va crește riscul de întreruperi datorate terorismului sau accidentelor.
Implicațiile politice sunt la fel de mari. Douăzeci și șase de țări se bazează pe venituri din petrol pentru 5% sau mai mult din PIB-ul lor, spune Banca Mondială (media pentru acestea este de 18%). Dacă va prevala logica economică, producătorii cu petrolul cel mai scump și mai murdar – inclusiv Algeria, Brazilia, Canada, Nigeria și Venezuela – ar trebui să reducă producția, dar asta ar fi dureros, și pentru unele dintre ele, devastator. Între timp, America rămâne cununată cu petrolul, care îi satisface 40% din necesarul energetic. Setea ei a fost satisfăcută de boom-ul fracturării hidraulice, mai ales în bazinul permian din Texas. Și totuși, fracturarea este murdară și noile proiecte necesită un preț de 40-50 de dolari barilul pentru a fi viabile, cel puțin de două ori nivelul de care are nevoie Aramco. De dragul climatului și al eficienței, industria fracturării hidraulice ar trebui să se reducă, în cele din urmă. Asta ar face însă America mai dependentă de străini, exact în momentul în care politica sa s-a întors spre interior.
Până la regatul ce va să fie
Și apoi este Arabia Saudită însăși. Oferta făcută de Aramco către investitori se va prevala de petrolul său abundent, ieftin și relativ curat. E drept că este așa. Dar ea nu va pune accent pe șomajul în rândul tinerilor din această țară sau pe politica opacă de la curtea regală. Poate că veniturile din IPO vor contribui la modernizarea economiei saudite; poate că nu. Investitorii care pariază pe Aramco ca fiind ultimul gigant petrolier care se va mai menține peste 30 de ani vor trebui să considere riscul unei revoluții sau al unei invazii. Listarea Aramco este un semn că sfârșitul petrolului ar putea fi la orizont. Dar ea reamintește și de faptul că forța materiei negre de a provoca tulburări economice și politice nu va scădea în deceniile care vin. ■
Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Până la ultima picătură”
