Modelul belgian

Constituțiile din 1866 și 1923 erau considerate printre cele mai democratice de la acele date. Ele au fost primele constituții elaborate pe plan intern. Au fost inspirate de Constituția belgiană din 1831 și erau acte de inspirație liberală. Era instituit principiul separării puterilor în stat, iar monarhia constituțională reprezenta forma de guvernământ. Sistemul electoral era bazat la început pe votul cenzitar, ulterior trecându-se la votul universal.

Puterea executivă era împărțită între guvern (condus de prim-ministru) și monarh. Din punctul de vedere al structurii, diferențele între Constituția din 1866 și cea din 1923 sunt aproape infime (8 titluri în ambele cazuri și 138 de articole în loc de 133). Denumirea titlurilor, a capitolelor și a secțiunilor este aceeași (cu o singură excepție). Diferențele mai profunde erau cele de ordin ideatic și conceptual.

1923, anul votului universal

Modificări foarte importante a suferit Titlul III (Despre Puterile Statului). Prima mare modificare era aceea că se desființa votul cenzitar și se introducea „votul universal, direct, obligator și secret pe baza reprezentării minorității”. Conceptul de reprezentare a minorității era nou față de Constituția anterioară. Tot relativ la votul universal, în practică nu era chiar universal, deoarece articolul 6, alineatul 2 arăta că „legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”. Iar pentru alegerea senatorilor puteau vota numai cetățenii având peste 40 de ani.

Numărul de deputați și senatori nu mai era fixat prin texte constituționale (nu mai era precizată nici durata mandatului deputaților și senatorilor). Noile texte constituționale prevedeau că o lege electorală urma să fixeze numărul de deputați și senatori din fiecare județ. Câte un senator în fiecare județ era ales în mod indirect, adică prin votul consilierilor locali și județeni. Se modificau condițiile tragerii la răspundere a miniștrilor. Astfel, indiferent de cine solicita urmărirea vreunui ministru (una dintre Camere sau Regele), acuzarea înaintea Înaltei Curți de Justiție și Casație era efectuată de către Ministerul Public.

Referitor la organizarea și atribuțiile puterii judecătorești, se aduceau completări și modificări destul de importante, iar Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Justiție și Casație îndeplineau rolul de Curte Constituțională, judecând cazurile de neconstituționalitate („inconstituționalitate”) ale legilor. Tot aceeași Curte avea competența de a se pronunța în privința conflictelor de competență („de atribuțiuni”) între diferitele instanțe judecătorești.

Modelul francez, în care liderii contează

După 1989, normal ar fi fost revenirea la tradițiile constituționale de până în 1938. Dar prin acțiunea lui Ion Iliescu și Antonie Iorgovan s-a ajuns la struțo-cămila republicii semiprezidențiale, invocându-se modelul francez. Numai că acest model există în Franța odată cu Constituția din 1958. Până la acea dată, Franța era republică parlamentară. În Uniunea Europeană avem în prezent cinci republici semiprezidențiale (Franța, Lituania, Polonia, Portugalia și România). Germania a cunoscut și ea republica semiprezidențială în timpul Republicii de la Weimar. S-a considerat însă că această formă de organizare a statului a contribuit mult la ascensiunea lui Adolf Hitler, optându-se pentru modelul actual al republicii parlamentare.

Pentru România de după 1989 ar fi fost mai indicat să fim republică parlamentară sau monarhie constituțională. Republica parlamentară ar fi permis mai mult dezvoltarea partidelor pe baze ideologice și a unei clase politice competente. Republica semiprezidențială de tip francezo – balcanic – sovietic a dus la crearea unor partide în jurul unor lideri. Monarhia constituțională ar fi redus mult gradul de demagogie, populism și instabilitate din viața publică.

• Parlamentul suferă de lipsa unui bicameralism autentic și de o reală separare de atribuții între cele două camere.
• Guvernul (cel puțin până în 4 noiembrie) și birocrația sunt supradimensionate, ineficiente și corupte.
• Regionalizarea economică și politică (care a mai existat în istoria noastră) este încă o mare nebuloasă.
• Impozitele ar trebui stabilite numai prin lege.
• Justiția, pe lângă regresele din ultimii ani, nu seamănă cu modelul francez sau cu cele din alte țări latine, având încă rămășițe de tip sovietic în organizare.
• Probabil, ar trebui analizată problema reintroducerii juriilor în unele cazuri penale (similar situației de până în 1938).
• Poliția și Jandarmeria încă sunt organizate în mare măsură ca între 1947 și 1989.
• Printre cele mai importante măsuri de reformă a statului, este regândirea rolului Curții Constituționale din punct de vedere al componenței și al specializării.
• Cei nouă judecători, având un mandat de nouă ani, ar trebui desemnați de către președinte, de către Senat și de către ÎCCJ, fiind necesar să fie selectați dintre juriștii cu cel puțin 10-15 ani vechime în profesii juridice, dintre cadre didactice universitare, judecători, procurori și avocați, care niciodată să nu fi desfășurat activitate politică în prealabil – acesta este sistemul folosit și pentru selectarea judecătorilor instanțelor judecătorești ale Uniunii Europene.
• Ar fi de preferat ca activitatea să se desfășoare în complete de trei judecători, cum se întâmplă în instituțiile similare europene, unde magistrații au un cuvânt de spus în desemnarea judecătorilor constituționali.
• Președintele CCR ar urma să aibă un mandat de trei ani, numit de președinte și votat de Senat.

Actualul context intern și extern impune o reală reformă a statului (inspirându-ne și din modelul antebelic), dar așa cum spunea Edmund Burke, părintele conservatorismului modern britanic, „a inova nu înseamnă a reforma”.