Între cele 2 zile despre care povestesc în Jurnalul meu cultural, înnoptăm la Casa Danielescu, construită în anii 1920 pe domeniul unui descendent de familie boierească, Constantin Danielescu, în locul unui şi mai vechi conac. Reşedinţa modernă, păstrătoare şi de aspect tradiţional, prin cerdacul-balcon cu arcade brâncoveneşti, a fost ridicată – de fapt – de fiul lui Constantin, Petre Mugur. Recuperată de urmaşi, a fost restaurată şi convertită în mic hotel de mare calitate, la marginea vestică a Târgului, peste Jiu, în fostul sat Bârseşti, înghiţit de oraş.

Business contemporan pe domeniul Danielescu

Monumentală, distinsă, cu atente adaosuri interioare, bunăoară recepţia ori prelungirea către foişor şi mansardă a scării interioare, ambele din lemn patinat, în conformitate cu aspectul de imobil istoric, Casa Danielescu s-a dovedit o minunată gazdă pentru trio-ul nostru de „turişti culturali”. Business contemporan pe vechiul domeniu. Eleganţă şi confort de 4 stele. Camere-unicat, construcţia neavând o partiţie repetitivă. Mici restaurante la parter şi în crama de la demisol. Întregul domeniu fiind amenajat pentru petrecerea plăcută a timpului: săli adiacente pentru sărbătoriri, piscină exterioară, parcare pentru maşini. Când s-a lăsat noaptea am asistat nu doar la aprinderea reflectoarelor orientate spre faţadă, foarte de efect, ci şi la o bruscă „invazie”: o sută-două de tineri (ordin de mărime ghicit din ochi!) sosiţi pentru vreo aniversare sau poate doar la programul de „club”. Muzică răsunând înfundat de undeva, dintr-un spaţiu închis, din spatele Casei Danielescu, unde trebuie că se şi dansa. Atmosferă de party cosmopolit, ca oriunde-n lumea de azi. Fără acute, într-o plăcută surdină. Şi sumedenie de automobile peste tot, aproape blocând lunga alee de acces. Dimineaţa – linişte deplină, nici ţipenie de om şi de vehicul motorizat. De sus, de pe terasa-foişor – privelişte relaxantă către dealurile şi pădurile din jur şi, în depărtare, către munţi…

Mihai Ţopescu, „perechea”, peste ani, a lui Brâncuşi

În după-amiaza zilei a 2-a, către sfârşitul escapadei gorjene, ajungem la casa şi la atelierul lui Mihai Ţopescu, marele artist „târgujian” de azi, „pereche” peste ani a lui Brâncuşi, şi ghid al nostru prin urbe.

Nu-i nici o exagerare, chiar dacă importanţa fondator-modernistă şi reputaţia internaţională a înaintaşului sunt de neatins: am mai spus-o, Mihai Ţopescu (născut la Ţicleni, la 20 şi ceva de kilometri de Târgu Jiu, absolvent în 1981 al Institutului de arte plastice „Ion Andreescu” din Cluj) e un excepţional sticlar cu multiple dezvoltări în toate direcţiile tehnice, explorator de forme mereu proaspete de exprimare. Şi-a construit maniera personală căutând soluţii cât mai variate de modelare şi de colorare a materiei sale predilecte, înfăţişându-se – de fapt – ca un creator cu gândire şi realizări mai degrabă de sculptor, în timp ce soluţiile de colorare nu doar în masă, ci şi pe suprafeţe desenate în prealabil l-au apropiat de pictură. A produs şi a expus mult, dovedind o prolificitate cu totul ieşită din comun. A topit şi metale, a cioplit lemn, a ars ceramică, a meşterit obiecte, a asamblat, a făcut colaje, a tot improvizat neobosit, la discreţia prodigioasei sale fantezii. Pentru ca-n urmă cu câţiva ani, simţind că a dat gata potenţialul de noutate al meseriei, scotocindu-i şi cele mai ascunse cotloane, să decidă să nici nu mai fie… sticlar! După decenii de lucru cu pasta topită, suflată, turnată în forme, răcită şi prelucrată în fel şi chip, şi-a demontat şi şi-a evacuat cuptoarele din atelier, încheind capitolul şi-ndreptându-se către altceva. După desfăşurarea exuberantă din noiembrie 2010-ianuarie 2011 de la Muzeul Naţional Cotroceni, cu portretistică de sticlă, luxurianţe vegetale de sticlă, peşti uriaşi de sticlă, în cromatici vivid-ecuatoriale, şi câte altele, cea mai recentă expoziţie a sa bucureşteană, de fapt la Mogoşoaia, în Cuhnie, în aprilie-mai 2018, i-a rezumat preocupările de după cotitură: Ţopescu şi-a asumat o nouă „marcă” definitorie, şi anume pâlcul de bare pictate în grupuri monocrome, parcurgând de la un mănunchi la altul traseul Rogvaiv-ului, şi a evadat în natură, plantând asemenea seturi la mare, pe plajă, în bătaia valurilor, şi la munte, pe pajişti vara şi-n zăpadă iarna, pe maluri şi de alte ape ori chiar împlântând tijele în mâlul de pe fundul lacurilor, de unde le-a înălţat spre cer şi le-a lăsat aşa, oglindite şi-n luciul unduit de bătaia vântului, verticala cosmică făcând unghi drept cu orizontala Pământului. Un soi de land art, s-ar zice. Între – am putea specula – formula Coloanei… brâncuşiene, asumată printr-o derivare originală, multiplicată şi descompusă în culorile spectrului, încât să nu sesizezi din prima clipă legătura, şi – pe de altă parte – tijele portabile ale lui Andrei Cădere, pictate pe segmente şi plimbate prin lumea artistică de autorul-„vagabond”, conform unei strategii de discretă parazitare a vernisajelor „oficiale”. În alt fel şi cu alte ţinte, Mihai Ţopescu iese în aerul liber şi, fără să se fixeze, axial, într-un singur loc, migrează oriunde, pe toate formele de relief, „împodobind” simbolic lumea cu spectrul culorilor, „estetizând-o”, transformând – adică – realitatea-ntreagă, virtualmente toată Planeta, în obiect artistic, în obiectul său artistic…

Ne-ntâmpină un set de bare colorate Rogvaiv de cum intrăm în curtea atelierului, a atelierelor lui Mihai Ţopescu, pe aleea dintre halele de lucru şi de depozitare. Alt pâlc – pe terenul viran de după corpul din stânga. Încă unul – pictat pe botul microbuzului de transport. Şi vom mai găsi şi-năuntru, în atelierul mare. Până atunci, trecând de manechinul aşezat pe-un scaun la poartă, ca şi când ar sta de pază, intrăm în sălile din dreapta, unde descoperim sau regăsim lucrări din diversele etape ale ultimilor circa 20 de ani de creaţie „ţopesciană”: compoziţii vegetale şi animaliere, „copaci” de sticlă multicoloră cu liane unduitoare din sticlă sau „corali” de sticlă, vietăţi de sticlă, peşti de sticlă, arici din sticlă, alte organisme incerte, câte-o piesă hors série, precum spirala de sticlă verzuie cocoţată-n vârful unui stâlp ceramic, alături de-o replică din sticlă transparentă, incoloră, sau piramida din oglinzi aşezată în interiorul unui cub de sticlă, în aşa fel încât nu mai poţi distinge din nici un unghi poziţia reală a componentelor care se reflectă bulversant unele-ntr-altele; şi portretele-corpuri întregi, cu chipuri de sticlă transparentă aşezate pe verticale de lemn, de metal sau tot de sticlă sau cu componente de sticlă, în aranjamente stilizate, sau doar capete aşezate pe tipsii de alamă, dintr-un ciclu-omagiu la sacrificiul lui Constantin Brâncoveanu şi-al fiilor săi, sau pictate, în cadre focalizate sau în mici scenete, pe foiţe aurii inserate în ovoide de sticlă neagră. Aglomeraţie impresionantă de energie creativă, imaginativă, de mari expresivităţi sticlos-coloristice.

Ieşim, traversăm aleea şi dăm peste mâini de porţelan ieşite din rama ferestrelor de pe stânga (privind dinspre poartă), întinse a cerşeală, drept care ţin şi monezi în palme, ori agăţate de sârmele ghimpate ale spaţiului carceral, în spatele geamurilor, în disperată căutare a libertăţii suprimate, sugerând martirajul Holocaustului şi al penitenciarelor exterminatoare comuniste. Şi iar intrăm…

…acolo unde, în atelierul mare, în locul cuptoarelor desfiinţate, se-înghesuie pâlcuri-pâlcuri de bare colorate, de diverse dimensiuni, mai înalte şi mai scunde, groase şi subţiri, în spate zăcând la podea un maldăr. Din tavan atârnă chiar şi-un soi de caşalot, cu capu-n jos, învelit în folie de staniol străpunsă de beţele colorate, scurte ca nişte pumnale. Într-o cameră laterală, la etaj, vom vedea o imagine cu aceleaşi tije „plantate” pe gondolele Veneţiei, cu ajutorul programului informatic Photoshop. Jos, în larga incită, pe lângă mesagerii colonizatori ai Planetei – alte şi alte lucrări mai vechi, fireşte că din sticlă, alţi şi alţi peşti uriaşi sprijiniţi pe înalte postamente subţiri, dând senzaţia că plutesc prin aer, ca-n filmul Arizona Dream al sârbului Emir Kusturica, ornamentaţi suplimentar cu „solzi” de sticlă ca nişte briliante sau, într-un caz, cu monede mici de 1 ban, aliniate şiruri-şiruri, ca o cămaşă de zale învelind cuirasatul. Şi obeliscuri-corpuri din lemn cu incrustaţii din sticlă şi cu alte componente, cum ar fi capetele de cuie, late, aglomerate, compunând altă za metalică, ori siluete corporale încastrate în nişe în lemn. În levitaţie, în spate – împletitura-aureolă, deci circulară, de foarte subţiri crengi colorate, plasată în primăvara trecută în mijlocul Cuhniei de la Palatele Brâncoveneşti, sub cupolă.

Urcăm scara laterală către etaj şi pătrundem pe-un culoar bordat de grupaje de ghinde colorate precum cele care-au însoţit expozeul de la Mogoşoaia, distribuite în alveolele unui rastel cu liniatură despărţitoare din şipci de placaj sau prinse-ntr-o magmă aurie încremenită sau, într-un exemplar mărit la dimensiunile unei lubeniţe umflate, de – să zicem – 10 kiligrame, dominând culoarul ca „sculptură” roşu cu verde, aşezată pe un postament negru. Şi ajungem la cele două-trei încăperi-vagon pline-ochi cu obiecte de sticlă cu forme, dimensiuni şi game cromatice variate, cu mult roşu, cu albastru, galben şi de toate: vaze de sticlă, alte recipiente vălurite din sticlă, farfurii de sticlă cu picturi supraadăugate, platouri de sticlă, legume din sticlă, ouă de sticlă, globuri de pom de Crăciun din sticlă, flori de sticlă, pălării de sticlă, o uriaşă desfăşurare de sticlă, pe mese, pe rafturi, pe alte suprafeţe de susţinere sau direct pe jos, sute sau poate mii de lucrări mici şi mijlocii, achiziţionabile pentru decoraţiuni interioare, alăturate într-o scenografie atrăgătoare, ultra-ncărcată şi-n acelaşi timp perfect accesibilă, de văzut, cu exclamaţii de surpriză şi de admiraţie, până când te predai, declarându-te copleşit.

La acelaşi nivel – un birou în care, pe lângă rafturile cu cărţi, albume şi cataloage de artă, au poposit alte lucrări de sticlă: între altele – siluete omeneşti în cilindri de sticlă, de parcă ar fi captive în nişte „borcane”, ori mici coloane de sticlă cu „noduri” colorate la mijloc.

Un vast univers Mihai Ţopescu, al sticlarului şi al fostului sticlar, al mai-mult-decât-sticlarului, de fapt sculptor şi pictor şi modelator universal, şi al artistului lumii, în al cărui bârlog se pregătesc şi se retrag victorioase toiegele migratoare.

În grădina-livadă dintre ateliere şi casă, avansând pe aleea trecută în lateral-dreapta, vezi câte-o piesă de sticlă a lui Ţopescu lăsată-n iarbă ori un grup – altfel cum?! – de tije colorate, apoi, pentru variaţie, un set de buşteni Rogvaiv.

În casă – puzderie de lucrări, şi proprii, dar şi ale altora, de la o acuarelă mică a lui Ciucurencu la picturi şi desene de Marcel Iancu (dintr-o serie limitată), Miliţa Petraşcu sau Lucia Dem. Bălăcescu, până la numeroşi bi-dimensionali postbelici şi contemporani precum Florica Cordescu (nu grafică, ci pictură), Horia Damian, Anamaria Smigelschi, Suzana Fântânariu, Ştefan Pelmuş, Nicolae Aurel Alexi, Aurel Bulacu sau la sculpturi mici de Vlad Ciobanu, Mihai Păcuraru etc. etc. etc. În colecţie – şi câteva lucrări anonime din perioade mai îndepărtate, dinspre zorii încă ferm-figurativi ai modernităţii, de mare meşteşug, aduse de pe la târguri de artă din Franţa şi din Italia, tot soiul de alte obiecte, într-o desfăşurare plurimorfă, ca-ntr-un… „Centru cultural Mihai Ţopescu”, integrând – de bună-seamă – şi atelierele-show-room-uri cu sutele-miile de lucrări ale prolificului artist!

Am reţinut şi-o poză a lui Mihai Ţopescu, pe-un perete de atelier, stând în picioare, ocrotitor, în spatele tatălui său îmbătrânit, aşezat pe-un scaun, iar în imaginea de deasupra el, Ţopescu jr., în faţa unui afiş-portret al lui Brâncuşi, în aceeaşi alăturare de 2 chipuri: marele artist de azi şi „părintele” său spiritual, veghindu-l…

Valer Neag în căutarea „umbrei” fiinţei

Nu părăsim oraşul înainte de a da o fugă la Galeriile Municipale de Artă Târgu Jiu, unde aflăm că e deschisă expoziţia Umbra a lui Valer Neag (vernisaj: 18 februarie 2019). Ne deschide – de fapt – pictorul Vasile Fuiorea, preşedintele Filialei UAP Gorj, venit să ne întâmpine. Spaţiu de expunere destul de generos, la parterul unui bloc de locuinţe de pe Strada Traian, de legătură între Bulevardul Constantin Brâncuşi, din care se intră în parcul Mesei… şi al Porţii…, şi Strada Geneva, a Muzeului Judeţean, într-un perimetru restrâns, în inima oraşului. Două săli compunând un mare „L” adâncit în profunzimea clădirii, cu vitrine de sus până jos către trotuarul care lasă loc şi pentru straturi de vegetaţie ornamentală, cu mulţi trecători, deci „cu vad”, şi către locurile de parcare din faţă, într-o zonă aerisită, cu carosabil larg, probabil foarte circulat la orele de vârf.

Talentatul Valer Neag, artist şi el recunoscut, mai boem-risipitor (ardelean din Alba, născut în 1954, absolvent al Liceului de muzică şi arte plastice din Deva, specializat în sculptură, şi al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia de Arte decorative, stabilit la Târgu Jiu), e tot sticlar la bază şi, asemeni colegului şi prietenului Ţopescu, alături de care a expus nu o dată, se-ndepărtează mereu de materia topită şi solidificată prin răcire. N-o părăseşte: mobil, versatil, alternează materialele şi tehnicile de lucru. Expune acum de toate: sticlă, metal, sculpturi, desene, picturi şi specii „de graniţă”, de pildă grafică „traforată” în lemn sau în tablă. Predomină siluetele umane, masculine şi mai ales feminine, uneori cu trimiteri mitologice şi istorice, iar fiinţele lasă – se ştie – umbre pe Pământ, de unde titlul. Frapează motivul ochiului, recurent: perforaţie, deschidere, decupaj în bi- sau tri-dimensional, în carton, în placaj, în lemnul sculptat; ochiul ca „fereastră” spre lume şi – desigur – şi invers, spre interior, spre sine, spre identitatea profundă, spre mintea şi spre sensibilitatea umană; privire şi – vasăzică – gândire totodată.

Expoziţie ataşantă, cu bune piese de explorare a unităţii fiinţei în diversitate, a „umbrei” omului, atât cât o putem vedea, atât cât o putem bănui.

Pădurea pictată de la Poenari

Ieşind pe şosea spre Bucureşti, ajungem repede în pădurea de la Poenari şi fotografiem pădurea pictată de Mihai Ţopescu, alături de alţi curioşi care tot opresc la vederea copacilor cu trunchiuri vopsite policrom. Artistul nu şi-a mai instalat aici barele Rogvaiv, ci, cu permisiunea proprietarilor, a lucrat direct pe natura vie, pe-o porţiune de pădure: s-a apucat să coloreze natura, lumea, Planeta! Colosal proiect – pe care l-am văzut după câteva luni migrând şi-n străinătate, pe peluza unui mare palat belgian, în avanpremiera festivalului artistic Europalia, în cadrul căruia România e acum invitată să se prezinte. Arăta perfect şi-acolo pâlcul de bare ale lui Ţopescu, artistul Planetei, pornit s-o transforme în creaţie a sa…

* Ah, să nu uit! Din zilele „târgujiene” am mai reţinut reţeta unei băuturi autohtone drese cu linguriţe sau vârfuri de linguri de propolis, sunătoare, gălbenele şi mentă: sănătate curată, în sfidarea tuturor afecţiunilor prezente şi viitoare, dar mai ales deliciu, rafinament cultural, de-o veritabilă, incontestabilă nobleţe… ■