„Chiar crezi că i-au împușcat? Erau sosiile lor, că aveau dubluri, Ceaușeștii trăiesc bine merci acum pe banii din Elveția pe la prietenii lor din Africa sau prin Coreea de Nord!”. De câte ori, chiar din zorii democrației postdecembriste, nu am auzit aceste teorii? Ori de câte ori realitatea se dovedea prea prozaică sau neconvingătoare, când suspiciunile din mentalul colectiv nu primeau răspunsuri temeinice, când imaginația o lua razna sau pur și simplu lucrurile păreau cusute cu ață albă, teoriile conspiraționiste au prins contur. Desigur, să nu dramatizăm, nu e un sport național românesc. Nici măcar acum unii nu sunt convinși că americanii au ajuns pe Lună, ci cred că mai degrabă totul a fost un joc de imagine – la propriu – pentru a-i impresiona pe ruşi. Peste tot, inclusiv în Vest, există această apetență pentru îndoială și imaginație care uneori se concretizează în versiuni  conspiraționiste sau cel puțin în respingerea variantei oficiale, furnizate de autorități. 

Mutatis mutandis, cazul de la Caracal, cu bâlbele și rateurile autorităților într-o tragedie de proporții, cu suspiciuni majore că măcar una dintre fete ar fi putut fi salvată, nu avea cum să nu alimenteze teorii conspiraționiste. Se adaugă ciudata discuție dintre fostul șef al IPJ Olt și un om de afaceri local cu o reputație îndoielnică, bănuielile care planează asupra legăturilor dintre autoritățile locale și personaje dubioase. Numai că de data aceasta este mai mult decât setea oamenilor de senzațional și iluzia că știu ei mai bine adevărul. Prestația celor din instituțiile de ordine și siguranță a alimentat incertitudinea, neîncrederea și scenariile, fanteziste sau nu. Într-un sondaj INSCOP de la începutul anului, Politia figura pe locul patru în topul instituțiilor în care au încredere românii, fiind devansată de Armată, Biserică și Jandarmerie. Ar fi interesant de văzut pe ce loc se află acum, mai ales că, iată, după incidentul de la Galați, polițiștii tot oferă motive de neîncredere. Așa a prins contur suspiciunea că, după ce s-au acoperit de rușine la momentul apelului Alexandrei la 112, acum instituțiile încearcă „să se scoată” cu un acces de heirupism. Din păcate, în felul acesta am intrat într-un tăvălug periculos: faptul că – după ce a negat – Dincă a recunoscut crimele a devenit subiect de dezbatere(nu cumva a fost forțat, ca să se laude polițiștii că au rezolvat cazul?), faptul că INML a confirmat că osemintele găsite în casa lui Dincă sunt ale Alexandrei ar fi, după unii, din același scenariu. Că nici măcar familia nu mai are încredere și cere expertiză internațională e o altă poveste, bieții oameni se agață de ultima firimitură de speranță și e absolut firesc să fie așa.

Presa a înhățat subiectul și l-a tratat în toate felurile posibile. Trebuie să spunem din capul locului că presa are marele merit de a fi adus în atenția publică acest caz. Fără știrile despre ce s-a întâmplat sau mai ales despre ce nu s-a întâmplat la Caracal, mizeria ar fi fost probabil băgată sub preș. Am văzut reputați specialiști din sistem explicând cu subiect și predicat, aplicat, în cunoștință de cauză, ce presupune o astfel de anchetă; ce indicii pot apărea; spre ce ne-ar putea duce datele de care dispunem în prezent. Sunt, desigur niște voci pertinente, care chiar contribuie la informarea publicului. Din păcate, avem însă și discuții care nu depășesc nivelul unei șuete la ceas de seară dintr-un sat oarecare din România. Subit, pare că aproape toată lumea știe cum și la ce temperatură arde un corp, ce fel de om e presupusul criminal, cum se putea preîntâmpina măcar una dintre tragedii și, mai presus de toate, ce trebuie să facă polițiștii, procurorii și ceilalți specialiști. Mai nou, nu doar la fotbal și politică se pricepe tot analistul, ci și la… dezlegat ițele unor crime. Și, de altfel, când cad capetele, când se fac anchete asupra modului în care autoritățile au acționat în acest caz, de ce nu s-ar pronunța cu emfază și atotștiutor un absolvent de Filologie, de exemplu, despre indicii criminalistice și altele asemenea.

Marea întrebare care se pune e cum vor ieși instituții vitale ale statului din această situație, cu toate ramificațiile sale. Subiect de bancuri, glume și inamici chiar, pe alocuri, polițiștii se mai reabilitaseră parcă în ochii opiniei publice. Infuzia de cadre tinere, cu mai multă școală, parcă adusese un aer mai curat. Și, firește, nu e vorba doar de polițiști, ci și de procurori și de restul angrenajului care se ocupă de astfel de cazuri. Caracalul, cu tot ce s-a întâmplat acolo, a aruncat totul în aer. Și parcă pentru a demonstra că nu e un caz izolat, apar și imaginile cu polițiștii de la Galați, care stau în mașină lângă o fată de 14 ani plină de sânge, aflată pe trotuar. Problema e că lucrurile nu pot și nu trebuie să rămână așa. Românii au nevoie să se știe pe cât posibil în siguranță şi că la nevoie pot apela la instituții profesioniste, pe care să se poată baza. S-a vorbit mult despre politizări, numiri pe cu totul și cu totul alte criterii decât cele firești, de competență. S-a vorbit de lucruri făcute de mântuială, sub tradiționala deviză „lasă că merge și așa”. S-a vorbit despre corupție. S-a vorbit despre mentalitate, despre atitudinea funcționarilor față de cei în slujba cărora ar trebui să fie. Probabil, a fost vorba de câte puțin din fiecare. Prețul vieții unor tinere a fost prea mare pentru ca lucrurile să rămână la fel și să nu corectăm ceea ce trebuie corectat. Pentru că, dincolo de toate, avem nevoie de instituții în care să avem justificat încredere. Cum ar scrie la Constituție, la articolul 22:

„(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.