Un pictor francez a desenat la un moment dat un tablou care-l reprezenta pe Charon trecând Styxul. Styxul e râul care în mitologia greacă delimita lumea noastră de cea a morților. Charon era un domn, de meserie barcagiu, care-i trecea pe cetățenii decedați pe tărâmul lui Hades. El nu murea, deși nu era zeu. Pentru că, odată intrat în branșă, nu mai aveai cum să ieși. Grecii și-l imaginaseră bătrân, cu barbă și plete albe. Asta, pentru că ei nu se bărbiereau și nu se tundeau. 

Tabloul i-a atras atenția și marelui scriitor rus Dostoievski. Care se indigna în Scrisorile despre literatură și artă de faptul că bătrânul Charon apare în pictură tânăr și musculos. Ciudată abordare a fenomenului artistic din partea unui scriitor genial care ar trebui să știe că arta e în primul rând transfigurare. Dar chiar și logic vorbind, Charon nu trebuie să fie neapărat în etate. Nimeni nu l-a văzut dintre greci în afară de morți și de zeul Hermes-Mercur, care-i preda individului. Morții nu mai puteau vorbi, iar Hermes era prea ocupat ca să stea la palavre cu muritorii. Au mai pretins că au intrat pe tărâmul lui Hades mulți, inclusiv filosoful Pitagora. Ulise a fost și el în Infern, Hercule și Orfeu, la fel. Dar fiecare a mers acolo cu treaba lui și niciunul nu l-a descris la întoarcere pe Charon. Deci nu știm sigur că era vârstnic (cum s-ar zice azi la știri în loc de bătrân, într-un political corectness semi-imbecil). Ideea cu senectutea și pletele albe ne poate duce cu gândul la înțelepciune. Dar Charon nu trebuie să fie înțelept. La urma urmei, cetățeanul transporta, contra unei sume modice, răposații pe tărâmul celălalt. De acolo îi prelua altcineva și Hades decidea unde îi cazează, în Rai sau în Infern. Individul era atât de strict și intransigent, încât, dacă n-aveai banii, nu te trecea râul indiferent dacă erai bun și urma să ajungi în Rai. De aceea grecii se îngropau cu bănuți puși pe ochi. Fiindcă acolo n-aveai de unde să te împrumuți, iar Mercur nu umbla cu cash la el. Ce făcea Charon cu banii – e o întrebare. Zi și noapte, stătea în barcă și magazine nu existau. Deci tentațiile băteau în zero. Pe ce-i cheltuia? Poate că-i dona pentru cărbune și alte utilități necesare în Infern ori în Câmpiile Elizee. Rămâne revolta lui Dostoievski care nu accepta mușchii lui Charon. Ce e de neînțeles? Omul dădea la vâsle de o veșnicie.

Era normal să fi făcut mușchi. Uitați-vă la canotori, care nu-s niște sfrijiți. De ce nu ne supărăm atunci că Eros e un zeu-copil care nu crește niciodată și trage la întâmplare în noi, ca să se amuze, cu săgețile lui îmbibate în otrava amorului. E drept că uneori mai săgetează și la indicațiile mamei, Venus Afrodita, care-l folosește să-i iasă ei mașinațiunile. Apropo, de Afrodita ce ziceți? Cam urâțică, nu? Sânii mici. Și n-are nici mâini. Halal zeița frumuseții!