După înfrângerea din alegerile pentru președinte al României, accidentalul mandat al Vioricăi Dăncilă în fruntea PSD se număra deja în ore. Sigur, în cazul altor lideri social-democrați ieșiți pe locul al doilea la prezidențiale, procesul mazilirii a durat mai mult, dar Viorica Dăncilă nu are nici calibrul lui Adrian Năstase, nici pe cel al lui Mircea Geoană.
Un număr cu ghinion pentru liderii de Teleorman ai PSD. Pe la ora la care în 26 mai Liviu Dragnea susținea ultima sa conferință de presă în calitate de președinte al PSD, după ce a refuzat să demisioneze în ciuda sugestiilor greilor partidului, în 26 noiembrie Viorica Dăncilă era constrânsă să demisioneze de la șefia partidului. A primit ca răsplată că a fost ascultătoare recunoștința mărinimoasă lui Marcel Ciolacu în fața presei și o întoarcere la bază, la funcția de președinte la organizația de femei. Da, postura aceea din care îi înmâna mândră lui Liviu Dragnea un bucium, cu care să cheme la luptă amazoanele social-democrate în caz de nevoie.
Doar Eugen Teodorovici s-a pierdut pe drum, nici demisionar, nici demis, în orice caz, nu oficial. Imaginea Lui Niculae Bădălău, transpirat tot la zero grade, în curtea PSD explicând jurnaliștilor că în cazul lui Teodorovici el nu știe prea bine statutul, e antologică.
Intrarea în turil al doilea, o izbândă de moral
Viorica Dăncilă nu avea cum să câștige prezidențialele, o știa foarte bine. Intrarea în turul al doilea a fost oricum o izbândă de moral pentru un candidat al PSD care nu avea nimic din datele înaintașilor săi înfrânți, cu mai multe pretenții, de candidații dreptei. Practic, alegerile prezidențiale au fost o paranteză în lupta pentru putere în PSD. Un PSD revolut, care se adaptează tot mai greu la realități și care are reale dificultăți în a se așeza pe o nișă câștigătoare, mai ales în absența unor lideri cu greutate.
PSD, în forma sa fesenistă, a fost adecvat total în două etape ale istoriei contemporane. În cea de-a doua, mai degrabă cocoțat pe un cadavru intrat în descompunere de la naștere: guvernarea Convenției Democrate. Prima a fost, desigur, cea imediat consecutivă căderii lui Ceaușescu. Și nu e întâmplător că ambele s-au construit pe umerii celui mai proeminent lider pe care l-a avut PSD-ul: Ion Iliescu. Iubit, detestat, cu dosare grele, Ion Iliescu e singurul social-democrat președinte al țării. Și, pe cât se poate prevedea, în ciuda celor care se tot antrenează pe margine, va rămâne mult timp tot așa.
Nici nu au apărut rezultatele finale oficiale ale prezidențialelor, că Viorica Dăncilă nu mai era președinte la PSD, darmite al țării. Când, cu jumătate de gură, explica nu tocmai convingătoare, cum și-a dat de bunăvoie demisia întru resetarea partidului cu Marcel Ciolacu la butoane, Viorica Dăncilă părea în sfârșit ea însăși. Dezbrăcată de presiunea de a vorbi corect, de a arăta că are un grad mulțumitor de IQ, că nu trebuie să fie o femeie mai bărbată decât toată clasa politică la un loc.
Până la urmă, Viorica Dăncilă împărtășește soarta predecesorilor săi. Duse sunt vremurile când defila de-a stânga și de-a dreapta cu Eugen Teodorovici și Mihai Fifor. De bine, de rău, Teodorovici a rămas pe poziție, nu a demisionat, ci… a fost demisionat printr-o formulă alambicată, statutară și nu prea. Mihai Fifor s-a jucat însă o zi întreagă de-a demisia și nici acum nu e clar ce joc face. Mai întâi, înaintea ultimului CEX al Cuțitelor Lungi, a cerut o analiză în partid și si-a anunțat retragerea din funcția de secretar general. Apoi, și-a retras demisia, a rămas cu solicitarea analizei. Pentru ca în sfârșit să demisioneze. La fel de ambiguu a jucat și Gabriela Firea. Decisă inițial să nu se bage în formule interimare, la CEX s-a răzgândit.
Viorica Dăncilă devine istorie, iar rețelele de socializare și palmaresul umoristic al poporului român, mai sărace. Fostul lider al PSD a fost aproape doi ani o supapă necesară mai ales în vremea regimului Dragnea. Cu ea se închide „modelul de conducere Liviu Dragnea”, extrem de diferit de pattern-ul Năstase sau Geoană. Multe li se pot reproșa celor doi, dar în niciun caz anvergura culturală și intelectuală, fapt vizibil inclusiv în plan extern. Cu Liviu Dragnea, PSD a intrat în epoca liderilor semidocți, fără anvergură intelectuală și fără conexiuni externe, captivi mai degrabă unor viziuni PRM-iste. Pedala sentimentalo-naționalistă s-a dovedit însă revolută și complet neadecvată așteptărilor unui electorat care voia mai mult decât salarii mai mari pe hârtie, roșii românești, vitamina D sau pumni strânși la adresa Uniunii Europene.
Numai că Liviu Dragnea înseamnă mai mult pentru PSD decât niște teme false și o luptă eșuată pentru putere personală. PSD e golit de lideri adevărați, cu autoritate conferită nu doar de o indispensabilă cunoaștere a partidului, dar și de un anumit fundament intelectualo-cultural. N-o fi fost Adrian Năstase pe placul multora din partid, dar autoritatea bagajului său intelectual era incontestabilă. N-o fi fost digerabil pentru mulți stilul american artificial al lui Mircea Geoană, dar nimeni nu îl putea contrazice în materie de chestiuni externe și nu numai. Acum asemenea voci ale unei competențe, fie ea și de nișă, nu mai există în PSD. Marșul din tramvai al Olguței Vasilescu poate fi un ritm pentru PSD, dar numai pentru un nivel minim de așteptări, eventual pentru o mână de nostalgici ai lui Vadim Tudor. Atitudinea diplomato-împăciuitoare a lui Marcel Ciolacu poate ține, până la un punct, liderii la un loc, dar tot așa, pe o anumită cotă de nivel. Gabriela Firea își croiește tenace drum spre vârf, dar stârnește destule antipatii. Cât despre garnitura Niculae Bădălău, într-un permanent balet amețitor între tabere – Paul Stănescu, mai degrabă cu virtuți productive subterane, sau Claudiu Manda, ei bine, niciunul nu pare să aibă datele necesare pentru a se putea impune ca un lider proeminent. Intrat într-o perioadă în care se caută un program de resetare generală, PSD-ului îi lipsește, totuși, un programator cu viziune. Până la proba contrarie, se va mulțumi cu informaticieni de duzină și programe piratate. Numai că piața nu mai e cea din anii ‘90. Și nu e neapărat ceva bun. Dreapta are nevoie de stânga, după cum s-a dovedit că stânga a avut nevoie de dreapta. ■
