În România de azi, temele politice la zi sunt chiar politice, strict politice!

Nu comit o tautologie, îngroş – doar – contururile subiectului pentru a-i indica îngustimea: „actualitatea” noastră publică se-ncropeşte aproape exclusiv din evenimente legate de funcţionarea partidelor şi a instituţiilor statului, din polemici, competiţii, bătălii electorale sau alte conflicte din acelaşi „cerc strâmt”. Or, în democraţiile cărora li se spune „consolidate”, cele mai importante teme politice sunt cele sociale, în sensul cel mai larg, incluzând şi economia, viaţa cotidiană, mediul înconjurător. Liderii, guvernanţii, legislatorii şi formaţiunile din care fac parte urmăresc cu atenţie problemele oamenilor şi se raportează permanent la ele. A face politică înseamnă – în consecinţă – să gestionezi comunitatea naţională şi comunităţile locale. Partidele şi reprezentanţii lor adoptă perspective diferite asupra acestor problematici şi propun soluţii care derivă din respectivele poziţionări. De unde profilurile lor distincte şi asumările lor ideologice, care au substanţă socială, nu strict politică.

De-aici şi decalajele de consistenţă ideologică dintre ce se-ntâmplă pe scenele publice din fostul „Vest” euro-american – din care facem acum parte, cu toate restanţele noastre de dezvoltare, în curs de recuperare – şi fostul „Est”, de fapt Centrul Vechiului Continent (ce se-ntâmplă „şi mai la Est” de noi e altă poveste…). Sigur că atmosfera e pretutindeni învolburată şi nici în „Vestul Vestului” nu mai putem vorbi despre clarităţile programatice de până mai an. Efectele de durată ale crizei mondiale din 2007-2008, peste care s-au suprapus alte şocuri, în primul rând cel provocat de puseul migraţionist dinspre Orientul mijlociu, au creat spaime şi frustrări faţă de care politicienii au fost obligaţi să reacţioneze. Sub luminile reflectoarelor au dat buzna naţionaliştii şi xenofobii de toate soiurile, încurajaţi de apele tulburi ale vremurilor. Şi partidele „clasice” au mai dat înapoi, s-au repliat, s-au adaptat, preluând uneori în discursurile lor note populiste, după cum le-au dictat strategii lor sau – pur şi simplu – instinctul de conservare. Totuşi, tradiţiile ideologice şi înrădăcinarea în continuare în solul social al politicii au menţinut, în linii mari, distribuţia stânga-dreapta, în conformitate cu valorile şi cu viziunile caracteristice. De partea noastră, slabele legături ale partidelor cu problematicile comunitare explică volatilităţile identitare şi succesele de moment (ca la noi, din fericire trecătoare) sau mai de durată (persistente în restul Europei Centrale, din păcate) ale populismelor şi ultraconservatorismelor care-au făcut – bunăoară – ca un partid autoproclamat social-democrat (din România) sau unul liberal (din Ungaria) să se coloreze, cameleonic, în culori violent-naţionaliste. Cu ideologii mai degrabă vagi, asemenea formaţiuni se comportă ca grupuri de interese şi devin clientelare, corupte, „iliberale” fără doctrină, adică oportunist-nedemocratice.

Încât aş aprecia ca binevenite disputele aprinse iscate în aceste zile la noi în legătură cu pensiile, o temă eminamente socială. Parazitată, da!, „politicianist” de unii-alţii, exploatată emoţional, căci în Parlament s-a votat împotriva pensiilor „speciale”, revoltător de mari în ochii omului obişnuit şi-ntr-ai senioarelor şi seniorilor care trăiesc modest din sume lunare mici; însă, până la urmă, s-a vorbit şi sistematic la subiect, publicul larg fiind astfel împins către reflecţia mai generală asupra domeniului. Nu minimalizez pericolele manipulărilor populiste, dar nici nu e cazul să ignorăm consecinţele pozitive ale situaţiei: când auzi de dimineaţa devreme până târziu în noapte, zile-n şir, vorbindu-se despre principiul „contributivităţii” şi despre beneficiile „pilonilor” suplimentari, care presupun investirea şi multiplicarea sumelor depuse de salariaţi pentru ca la bătrâneţe să se bucure de ele, nu se poate să nu reţii câte ceva, să nu te gândeşti, să nu-ţi conturezi opţiuni proprii sau măcar să-ţi pui întrebări. Viitoarele dezbateri care vor preceda o reformă de ansamblu a sistemului de pensii de la noi se vor putea sprijini pe această familiarizare a populaţiei cu tema. Marile controverse publice îi ajută pe oameni să se „şcolarizeze”, ca societate, să facă progrese de înţelegere şi să se clarifice ideologic.

După cum se poate constata, evit intrarea efectivă în problematică, în detaliile privitoare la moralitatea sau imoralitatea veniturilor lunare, „normale” sau poate prea mici sau inacceptabil de reduse ale unor compatrioţi de vârsta a 3-a ori prea mari, stupefiant de uriaşe (dacă se poate spune aşa!). Lucrurile se cuvin tratate sistematic, cu calm şi cu onestitate, precum şi cu asistenţa competentă a specialiştilor în dreptul muncii şi-n alte discipline relevante în context. N-am vrut decât să arăt cât de importantă e dezbaterea publică a marilor teme sociale. Sigur că e corect principiul „contributivităţii”, conform căruia vei primi cândva o pensie concordantă cu cât ai depus în timp, aşa cum şi decizia de bonificare la bătrâneţe a anumitor categorii profesionale care-au prestat activităţi foarte valoroase pentru societate sună raţional. Aş mai adăuga acum un singur lucru, şi anume că actualul sistem de pensii, cu improvizaţiile şi „cârpelile” sale, unele bine-intenţionate, altele ticălos-interesate, reflectă într-un domeniu particular dificila, şovăitoarea tranziţie generală a societăţii româneşti de la comunismul falimentar la normalitatea decentă a democraţiei. Dacă n-am fi pornit, cu 3 decenii în urmă, de foarte de jos, de la venituri de mizerie, dacă am fi avut un sistem de salarizare stabil, echitabil, acceptat consensual, el ar fi decis ierarhia pensiilor.

În rest, toate problemele îşi vor găsi şi soluţiile de moment şi vom ajunge şi la reformele ample, calme, structurale ale unei societăţi „aşezate”… ■