Analiza  de mai jos pleacă de la recenta inițiativă a băncilor, o acțiune de PR, cum îi spun unii critici, pentru a crește gradul de intermediere bancară în România.

Criticii dau o lecție de economie capitaliștilor români și străini din domeniul bancar și anume, că, dacă la piață sunt munți de mere, de cartofi și de ceapă, acestea ar trebui să fie și ieftine. Așa spune, în opinia unora, legea cererii și ofertei: „când oferta este mare, prețul scade”.

Și, ce să vezi, legea cererii și ofertei spune de fapt altceva, definiție acceptată de marii economiști ai lumii de multe sute de ani (se pare că filozoful John Locke este creditat de unele surse că fiind primul care a descris acest principiu economic, în scris, pe la 1691).

Disponibilitatea unui produs, adică oferta, și cererea pentru acest produs, adică ambele au impact asupra prețului.

Deci prețul merelor crește sau scade în funcție nu doar de ofertă, ci și de oferta și cererea existente la un moment dat pe piața merelor.  

Citim că gradul de intermediere bancară în România, sau raportul între activele totale ale băncilor și PIB, este mic (27%), comparat cu media UE (83%) – concluzia criticilor, încă din titlu, fiind că doar băncile poartă vină asta și că din cauza lor, pentru că dau credite scump, nu vin mușteriii la ghișeu.

Grad mic de intermediere bancară e rău, ce-i drept, pe de o parte, pentru că într-o epocă orientată pe consum, în care banii sunt mai ieftini că niciodată, capitalul românesc nu ia credit de la bănci pentru a crește mai repede. Capitalul românesc nu ia bani, de fapt, nici de la investitorii români prin listări la bursă, sau obligațiuni – „gen” nu ne vindem țară, sau „gen” ce să caute ăia la mine în firma să-mi spună ce să fac. Astfel, ratăm ere de creștere sustenabilă.

Până de curând, capitalistul român își organiza firma că pe un one man show veritabil, făcea ce putea pe cashul pe care îl putea produce el și compania lui, doar a lui, și, de obicei, nu era orientat spre internaționalizare. De la o vreme însă, capitalistul român a descoperit că există seed, angel investors, private equity, series A, venture capitalists și piețe globale, astfel merge acolo și își vinde compania, iar el rămâne acționar minoritar și angajat cu funcție de conducere. Nici vorbă să ia credit de la bancă, sau, la un moment dat, să se listeze la bursa din România și astfel să contribuie printre altele și la creșterea intermedierii financiare, în fond de ce ar face-o? De dragul intermedierii financiare?

Te doare un pic atunci când vezi că un fond de investiții sud-african, proprietarul unui retailer polonez prezent și pe piața din România, vrea să-și vândă participația în cadrul acestei afaceri și ia în considerare să listeze 25% din firma de retail poloneză și pe bursa de la Varșovia. La noi de ce nu se poate așa?

Pe de altă parte, românii, în mentalul colectiv, pe medie, sunt pe modelul să am o casă, încă o casă pe care să o închiriez, un cont la bancă (euro, lei) și coșul plin la supermarket. Astfel, noi, românii, ne ținem banii la bancă (populația e creditor net al sistemului bancar pe euro din 2012 și pe lei chiar mai dinainte) cu dobânda mai mică decât cea cu care ne împrumutăm de la aceeași bancă pentru a ne lua casă, mașină, frigider, sau pantofi de la mall. Astfel, băncile ce să facă? Iau banii de la noi și ni-i dau credit tot nouă și astfel câștigă foarte bine, dublu ca media europeană – vezi rentabilitatea capitalului, din diferențialul de dobândă și comisioane. Noi ce-am face în locul lor? Criticii îi ceartă că nu ne dau credite ca în Franța cu 1,2%, sau ca în Olanda cu 1%. Păi, de ce ar face-o în condițiile astea?

Dacă vreți, intermedierea bancară poate fi văzută că o metaforă a relației dintre oferta și cererea de mere, cu impact direct asupra cui? Asupra dobânzilor, adică prețurile merelor, care vor scădea abia atunci când intermedierea financiară, adică atât oferta cât și cererea de mere, va evolua și la noi spre media europeană, probabil atunci volumele o vor justifica.

Până atunci eu la bloc mă chinui de un an să conving persoana de la curățenie să-i fac un card în care să-i plătesc salariul fără costuri pentru ea. În schimb, criticii inițiativei băncilor insinuează că e vina băncilor pentru asta și nu gradul dumneaei de educație.

Statul român poate să contribuie și el la creșterea gradului de intermediere financiară din România măcar prin listarea la bursa românească a companiilor pe care le deține și prin introducerea de cursuri de educație financiară în școli.

Astfel, gradul de intermediere financiară va crește, pe de o parte, dacă băncile vor da credite mai ușor și mai ieftin, iar pe de altă parte, dacă antreprenorii vor face planuri mai bune pentru a se putea finanța de la bănci și dacă vor apela la aceste metode de finanțare (includ aici credite, listări la bursă românească, obligațiuni etc.).

Chiar dacă e loc de creștere pe zona de carduri, scot populația din ecuație, deoarece la noi populația e oricum mai îndatorată ca sectorul privat – dacă ne uităm la bilanț propriu-zis active – pasive. Scot din ecuație și capitalul străin, care, în mare măsură, se împrumută de la băncile-mamă, sau acţionarii din alte țări, dar iarăși, ce am face noi dacă am fi în locul lor? Scoatem și statul din ecuație, că tot timpul ne așteptăm să ne rezolve el problemele. Mai rămâne capitalistul român, pe care îl invităm la ghișeu, sau mai bine la ringul bursei românești, deoarece acolo sunt investitori dornici să plătească că să dețină o parte din afacerile minunate care există în România.

Dedeman, Bitdefender, UiPath, sau cafeaua Fortuna, va așteptăm la bursă, pentru că, vorba ceea, „it needs two to tango”. ■