Charlemagne

La 26 SEPTEMBRIE 2017, proaspăt alesul Emmanuel Macron ținea un discurs la Universitatea Sorbona, din Paris. Discursul a durat peste o oră și jumătate și a susținut o UE incomparabil mai ambițioasă. Printre excursurile poetice despre destinul comun al Europei, s-a aflat o listă lungă de propuneri de integrare mai mare a continentului, pentru a-l întări, în fața unei situații mondiale tot mai dificile. „Suveranitatea europeană cere construcție, și trebuie să o facem”, insista noul lider. Acum, totuși, la a doua aniversare a acestui discurs, și pe măsură ce Macron se apropie de mijlocul mandatului său prezidențial, palmaresul său de realizări europene este modest.

Momentul discursului a fost prost ales. Susținut imediat după alegerile federale din Germania, discursul era menit să inspire noul guvern de acolo. Totuși, negocierile pentru formarea unei coaliții s-au prelungit; apoi, noul guvern german s-a afundat într-o dispută privind imigrația; după aceea, protestatarii anti-establishment, gilets jaunes (vestele galbene), au invadat străzile Franței și l-au împotmolit pe Macron în probleme interne. Cotele sale de popularitate s-au îmbunătățit în ultimele luni, iar mințile macroniste se întorc din nou spre tabloul european.

Momentul discursului nu a fost însă singura problemă. Berlinul funcționează diferit față de Paris; acolo, discursurile nu sunt niște berbeci, ci, mai degrabă, asemenea unei cârme de navă, care ajustează lin cursul. Unii lideri germani s-au simțit vizați de discursul de la Sorbona. Angela Merkel l-a găsit prea ambițios (cancelarul și președintele se admiră unul pe altul, dar ea îl socotește arogant, iar el o consideră complezentă). Oficialii francezi și germani pot fi pesimiști în privința țărilor fiecăruia. La Paris, ei bombăne sumbru despre modelul economic dependent de exporturi al Germaniei; la Berlin, ei se agită în privința controlului fragil al președintelui asupra țării sale.

Propunerile de integrare a zonei euro au reprezentat doar o parte din discursul de la Sorbona, dar una crucială. Nu s-a înregistrat aproape niciun progres în acest sens. Noul buget pentru uniunea monetară, despre care Macron sugera, în 2017, că ar trebui să reprezinte „câteva” puncte procentuale din PIB, va fi minuscul. O coaliție de state nordice, condusă de Olanda, a consolidat opoziția Germaniei la orice buget mai mare. Un sistem bancar european unic și o obligațiune guvernamentală comună, cele mai bune căi de a evita colapsul zonei euro, rămân perspective îndepărtate. Echilibrul în alte zone este și el fragil. Europa încă nu are o „cultură comună strategică”, iar statele membre sunt, în general, prea divizate pentru a le vorbi vecinilor lor africani, ca să nu mai vorbim de China, cu o singură voce. Un „birou real de azil european”, care să aplice un regim comun în privința migrației, nu s-a materializat. Aluziile președintelui la realinierea politicilor de partid europene, care să modifice grupurile de partide pancontinentale stabilite, nu au dus decât la reevaluarea grupului liberal existent din Parlamentul European, după alegerile din mai.

Ar fi, așadar, tentant să etichetăm agenda de la Sorbona ca pe o viziune extravagantă, a unui nou președinte naiv. Am greși făcând una ca asta. Unele dintre aspirațiile lui Macron s-au realizat. Un Fond de European de Apărare finanțează acum proiectele comune, bugetul euro s-ar putea dovedi încă un prim pas spre ceva mai mare și sunt în curs de desfășurare o serie de inițiative mai mici (rețele europene de universități, de pildă). Un oficial german susține că Berlinul și Parisul au realizat mai multe împreună, în ultimii doi ani, decât în timpul președințiilor oricărora dintre predecesorii recenți ai lui Macron.

Oricum, nu este corect să judecăm ideile președintelui după doar doi ani. Prioritatea sa inițială a fost de a schimba atitudinile Europei („software-ul” său, așa cum este cunoscut în Macron-land) față de cât de ambițios poate și ar trebui să fie acest bloc. La Bruxelles și în alte capitale, procesul acesta se află, evident, în desfășurare; chiar și Berlinul propune acum un program comun european de reasigurare în privința șomajului. Evenimentele exterioare – fracturarea relației transatlantice, temerile față de China, amenințările la adresa securității, o încetinire economică amenințătoare – ajută. Procesul de transformare a Europei, susținea Macron la Sorbona, ar trebui să se producă în perioada mandatului instituțional 2019-2024 al UE.

Acest mandat este acum la început, iar perspectivele sale par mai bune. Președintele a propus-o cu succes pe Ursula von der Leyen, un ministru german cu idei similare, pentru a conduce noua Comisie Europeană. Personalul și programul său, noua ei „Comisie geopolitică” are o tentă macronistă. Nathalie Loiseau, fostul ministru european al președintelui și, acum, o aliată în Parlamentul European, notează că prioritățile sale – cum ar fi o strategie industrială mai activistă, politici tehnologice mai bune și o apărare europeană mai puternică – sunt un ecou celor ale președintelui. Faptul că președintele a susținut-o pe Christine Lagarde, o franțuzoaică economic moderată, la președinția Băncii Centrale Europene, îl ajută, de asemenea.

Macron a trebuit să se adapteze. El a descoperit că Germania este un aliat prudent și insuficient. Așa că el își construiește o rețea mai vastă de prieteni. La un summit al UE, din mai, el a susținut o UE neutră din punctul de vedere al poluării, până în 2050, împreună cu alte șapte guverne cu orientare spre mediu. Aceasta i-a împins pe sceptici, precum doamna Merkel, să accepte această țintă, fiind urmată și de alte state membre. Președintele se străduie, de asemenea, să construiască „coaliții ale doritorilor”, împreună cu Germania și cu alții, în privința migrației; și, împreună cu nordicii și cei din Centrul Europei, în domeniul apărării. El învață importanța de a-și asuma riscurile. La summitul G7, de la Biarritz, de luna trecută, a preluat inițiativa de mediere între America și Iran. E mai puțin clar dacă va reuși în noua sa încercare de a realiza un progres în negocierile cu Rusia în privința Ucrainei.

Paris, capitala Europei

Iată că agenda de la Sorbona intră, acum, în faza sa de implementare. Macron vrea să convingă noua Comisie să accelereze progresul pe subiecte precum reglementarea digitală, acordurile comerciale, investițiile „strategice” în noile tehnologii și cooperarea în domeniul migrației. Scopul este o Europă care, în 2024, să fie mai încrezătoare, mai suverană, mai realistă și hotărâtă. El nu va realiza totul, poate nici majoritatea ambițiilor pe care le-a articulat la Sorbona. Chiar realegerea sa ca președinte, în 2022, deși pare mai probabilă decât acum șase luni, e departe de a fi sigură. Dar are o șansă notabilă de a realiza părți din viziunea sa. Însăși aceasta, în sine, ar fi o realizare. ■

Acest articol a fost publicat în ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Planul cu bătaie lungă al lui Emmanuel Macron“.