De ce Downing Street crede că pentru a face ceva, trebuie mai întâi să repare mașinăria guvernului

SUSPICIUNEA CU care mulți adepți ai Brexitului privesc de multă vreme spre Bruxelles a ajuns să fie egalată de o neîncredere egală în Whitehall. După întârzierile repetate ale ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, mulți partizani ai Brexitului s-au convins că oficialii bien-pensants voiau de fapt să ignore voința poporului. Totuși, pentru Dominic Cummings, consilierul șef al prim-ministru și creierul din spatele campaniei pro-Brexit, frustrarea legată de funcționarii civili merge mult mai departe. Subtitlul unei postări pe blogul său personal, scrisă în 2014, sintetizează această perspectivă: „Eșecurile de la Westminster & Whitehall: oameni nepotriviți, educație și pregătire proastă, instituții disfuncționale, fără o arhitectură pentru îndreptarea erorilor.” Unii eurosceptici vor să pună o bombă sub Whitehall, pentru a pune Brexitul în mișcare. Domnul Cummings vrea să înfăptuiască Brexitul, ca să poată să pună o bombă sub Whitehall.

După triumful lui Boris Johnson la alegerile din decembrie, guvernul are o posibilitate de a reforma țara. Laburiștii sunt în haos, cei ce se opun Brexitului sunt înfrânți, iar sistemul britanic le dă o putere uriașă guvernelor cu o mare majoritate parlamentară. Gândirea lui Cummings – înșiruită de-a lungul a sute de mii de cuvinte pe un blog, care merge de la Sun Tzu și Bismark până la politica din educație și explorările spațiale, explică de ce mulți din Downing Street cred că pentru a face ceva cu guvernarea, mai întâi trebuie să repare serviciul public.

Domnul Cummings i-a criticat pe membrii Cabinetului ca făcând parte dintr-un mecanism învechit, supradimensionat, de luare a deciziilor. Se spune că atunci când Marea Britanie va ieși din UE, numărul departamentelor va fi redus, iar Afacerile vor absorbi Comerțul, Externele vor prelua Dezvoltarea Internațională, iar Departamentul pentru Ieșirea din UE va fi desființat. Se zvonește despre un „super-departament”, care va include educația, cercetarea și inovația, iar Internele ar putea fi dezmembrate. Dacă va fi după cum vrea Cummings, aceste schimbări vor reprezenta doar începutul.

Reforma funcțiilor civile nu este de obicei o prioritate pentru noile administrații. Majoritatea își îndreaptă atenția spre ea doar după ce vigoarea lor inițială a fost frustrată. La începutul celui de-al doilea mandat, Margaret Thatcher a încercat să îi facă pe oficiali să fie mai responsabili și să se concentreze pe rezultate. La începutul mandatului său, Tony Blair l-a adus pe Michael Barber, care lucrase la reforma școlilor, pentru a împărți scopurile guvernului în ținte măsurabile și a le urmări necontenit. Sau, în cuvintele lui Cummings, pentru a stabili „ceea ce ar trebui să fie competența minimă pentru oamenii care nu știu cum să stabilească priorități și care sunt incompetenți din punct de vedere managerial”.

În opinia sa, această incompetență reflectă un sistem care stimulează lucrurile greșite. Cummings a făcut apel la recursul sporit, la concedieri, pentru a scăpa de oamenii care nu fac față. El vrea pregătire pentru a sublinia abilitățile cantitative, iar cei care sunt eficienți să stea în funcție mai mult timp (unele departamente pierd mai mult de o cincime din angajații lor în fiecare an, prin rotații sau plecări). Fișele posturilor s-ar putea schimba și ele. Potrivit lui Cummings, secretarii permanenți, cei care conduc departamentele, se confruntă cu o sarcină imposibilă (ca „principali consilieri pe politici, CEO de departament și mediatori”) și sunt promovați în funcție de capacitatea lor de a se conforma jocului. Aproape niciunul dintre ei, și realmente aproape niciun ministru sau consilier nu este la o „deviație standard +3… măcar pe o singură dimensiune relevantă (IQ, voință/duritate, capacitate managerială, metacogniție, etc)”. Așa cum remarcă un aliat al său, lui Cummings „nu îi pasă dacă angajează socialiști, el vrea doar ca oamenii să fie competenți.”

O altă parte a răspunsului, crede Cummings, rezidă în angajarea unor oameni străluciți, care să lucreze pe probleme specifice în afara constrângerilor birocratice. El atrage atenția asupra succesului activității Americii în domeniul rachetelor balistice intercontinentale și a unor aspecte ale programului Apollo din anii 50 și 60, care au atras cei mai buni oameni de știință și ingineri în proiecte guvernamentale. În sens mai larg, el susține că asemenea exemple ilustrează importanța scopurilor bine definite, a folosirii bugetelor pe termen lung pentru a economisi bani și a necesității „unei atenții extreme la erori”. El a făcut apel la crearea unor „echipe roșii”, precum cele folosite de CIA și de firmele de apărare, pentru a susține opiniile contrarii în cadrul ședințelor, pentru a contracara gândirea de grup.

Toate acestea vor implica probabil rezolvarea a ceea ce Nick Pearce, șeful unității de politică de la Downing Street sub Gordon Brown, numește „tensiunea-cheie” din miezul birocrației britanice: faptul că miniștrii trebuie să răspundă pentru ceea ce face departamentul lor, fără să aibă mare control asupra acestuia. Marea Britanie este neobișnuită prin aceea că nu are mare influență asupra celor care conduc departamentele și o capacitate limitată de a face numiri, comparativ cu sisteme politice similare ca cele din Australia sau Canada. Cummings înșiruie o litanie de greșeli făcute de oficiali în mandatul său anterior la Departamentul pentru Educație: „În ciuda tuturor acestora, indiferent de cât de incompetent au fost tratate – nimeni nu a fost concediat vreodată.”

El scrie că o parte din motivul pentru care el și șeful său de la acea vreme, Michael Gove, „au realizat mult mai mult decât ORICE om din interiorul sistemului crezuse că este posibil – inclusiv (David) Cameron și Secretarul Permanent – a fost deoarece noi am schimbat sau am încălcat regulile”. O abordare aventuroasă ar putea să se extindă într-un guvern care dorește să pună lucrurile în mișcare. Cummings crede că politicienii sunt intimidați de sfaturile juridice ale guvernului, adesea de avocați, care citează directive europene. Un raport recent efectuat de Policy Exchange, un think-tank simpatizant, sugerează să se înlesnească posibilitatea ca miniștrii să primească sfaturi de la avocați externi.

Rearanjarea departamentelor guvernului „este o sarcină foarte mare în sine și prin ea însăși”, cu un istoric amestecat de succes, notează Catherine Haddon de la Institutul pentru Guvernare, un think-tank. A scrie despre cum să transformi statul este un lucru; a face asta este cu totul altceva. Așa că veteranii suspectează că o evoluție graduală este mai probabilă decât un big bang. Pentru Cummings, asta ar putea să sune a complezență: „Există un defetism abrutizant foarte răspândit, conform căruia nu se pot schimba prea multe la Westminster”, scria el pe blog. Acum, el are o nouă șansă să dovedească faptul că establishment-ul greșește.

Acest articol a apărut în secțiunea Marea Britanie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Planul lui Cummings”