Poetul în cetate, cetatea e cam praf…

Claudiu Komartin, la 36 de ani: poet multipremiat, angajat – între „depanator liric“ și „banal om de centru“.

146
15 minute de lectură

L-am cunoscut pe Claudiu Komartin la Tramvaiul 26, acum un an și mai bine. Am ajuns ușor, pe Corbeni, în cartierul meu armenesc, la casa cu acest nume, unde „funcționează” Institutul Max Blecher și unde Claudiu este nu doar editor, ci și amfitrion/ moderator al serilor de poezie de acolo.

Am plecat apoi din România, dar am păstrat legătura cu Claudiu, „autor de literatură demotivațională, expert acreditat la Ministerul Nopții și depanator liric”, cum se definește el pe Facebook. Noroc cu internetul și rețelele sociale, care taie distanțele în spațiu, și cu dialogul nostru, care a sărit peste distanța dintre noi, în ani.

Asta nu e politică, ci BDSM aplicat unei țări întregi”, scria, recent, Claudiu Komartin, pe pagina sa de Facebook.

O căutare pe Google îmi arată că acronimul BDSM reprezintă inițialele cuvintelor englezești Bondage, Discipline, Submission, Dominance, SadoMasochism. În traducere, ar fi Sclavie, Disciplină, Supunere, Dominație și Sadomasochism. Un cocteil exploziv, tipic nouă, în vremile acestea tulburi, care nu se mai termină, parcă.

Dau înapoi în timp, pe peretele său de pe rețeaua socială, să văd ce mai spune Claudiu Komartin despre ce se întâmplă cu noi și la noi, în țară. Ajung la luna mai și iată ce găsesc, negru pe alb, pe pagina lui, a poetului („depanator liric”):    

„Deși marginal în societatea românească centrată pe divertisment de masă și zbenguieli folclorico-manelistice în ie, bundițe și șlapi, artistul e, din nou, din punctul de vedere al politicienilor la putere, un element destabilizator. E semnul clar al unei derive, ce se face tot mai simțită, din 2016 încoace, a democrației, a liberei exprimări și a autonomiei artistice. Până la represiune mai e doar un pas.”

Alături de acest text, poza lui Claudiu, „autorul de literatură demotivațională”, cu buzele lipite cu benzi adezive.

Ușor alarmată, îl caut mai deunăzi, seara, pe „expertul acreditat la Ministerul Nopții”  ̶  să vorbim direct, așa cum știm fiecare dintre noi mai bine, scriind pe mesageria virtuală de pe Facebook. Ce a rezultat din acest exercițiu este dialogul de mai jos.

Îi spun lui Claudiu că l-am căutat nu doar pe Facebook, ci și pe blogul lui, Un anotimp în Berceni, unde m-am mai liniștit, văzând că a postat recent o traducere din Blaise Cendrars, chiar după ziua sa (a lui Claudiu) de naștere… 36 de ani. Mulți? Puțini?

CK: Avem ce vorbi.

RD: Cum respiri tu, acum, în România? Tragi aer în piept sau iei totul în piept?

CK: Iau totul în piept, altfel nu știu.

RD: „Un anotimp în infern” (volumul de poeme în proză al lui Arthur Rimbaud) – „Un anotimp în Berceni” – un arc peste spațiu și timp?

CK: Așa ceva (emoticon, zâmbet pe Messenger)

RD: Trăiești în spațul mioritic, crezi în necesitatea sacrificiului?

CK: Cred în necesitatea spiritului critic și a vigilenței cetățenești.

RD: Suntem (con)damnați?

CK: Nu suntem condamnați, dar pornim cu ceva mai puține șanse decât alții. Jocurile nu-s făcute, dar nici noi n-avem mare lucru-n desagă (și aici nu mă refer la resurse propriu-zise, ci la psihologie ruinată, la tradiții întrerupte, la obișnuința cu răul și cu statutul de looser-i).

RD: Aveai șase ani în 1989. Ai fost șoim al patriei?

CK: Nu am fost nici șoim, nici pionier.

RD: Regreți?

CK: Câtuși de puțin. E o experiență fără de care mă simt foarte bine.

RD: În comunism, arta era subvenționată, se putea trăi din artă. Cum faci acum, ca poet, să respiri, ca om, să supraviețuiești?

CK: Muncesc, muncesc de-mi sar capacele de doisprezece-treisprezece ani, nu scap nicio ocazie, construiesc, trag de mine, mă implic, „împușc leul”, am dese momente de deznădejde și apoi o iau iar de la capăt. M-am descurcat destul de bine până acum, dincolo de tot ce au crezut ai mei, că o să mor de foame și-o să fiu prostu’ satului. Mă rog, asta cu prostu’ satului e ceva ce ar trebui să decidă alții, dar am reușit să ajung să mă întrețin din ceea ce fac. Adică din ceea ce visez și încerc să transform în realitate. Tot felul de alchimii greu de explicat pragmatic.

RD: Te-ai născut în București, ce școli ai făcut?

CK: Nu cred în școli.

RD (punându-l la încercare): Între Verlaine și Rimbaud, ce alegi?

CK: Rimbaud, fără discuție.

RD: Vor fi alegeri în România. Claudiu, eu cu cine votez?

CK: Cu cel sau cea care te istovește cel mai puțin în dorința de a pune mâna pe putere. Cu cel sau cea care are obrazul cel mai curat și privirea cât mai puțin furișată sau hulpavă.

RD: Atunci, ce zici, să votez cu Iliescu, cel „sărac și curat”, dacă ar mai candida o dată?

CK: Nu, știu foarte bine cine a fost Iliescu. Înnebunesc când aud oameni de bine și intelectuali rezonabili spunând da, dom’le, dar el știa cel mai bine în momentul ăla cum e cu guvernatul. Era pregătit să conducă. Mi se pare infect.

Un banal om de centru

RD: Sunt unii care spun că ești un om de stânga – tu cum te vezi sau definești?

CK: Hai să zicem că, în viziunea mea asupra vieții și a lumii (cu inevitabile răsfrângeri în politic), încap multe elemente care sunt importante pentru ideologiile de stânga, însă nu mă consider un om de stânga. Am înclinații și spre lucruri care țin tradițional de dreapta. Sunt, probabil, un banal om de centru.

RD: Un extremist de centru, precum Radu Cosașu, cel Dilematic?

CK: Așa, n-am vrut s-o zic eu, era cam la-ndemână…

RD: În ultimii 30 de ani, milioane de români, mai ales tineri, și-au luat lumea în cap. Te-ai gândit vreodată să emigrezi? Sau, ca poet, ești prea legat de limba ta maternă?

CK: Pentru mine e esențială limba mea. Da, mi-a trecut prin cap să emigrez, dar nu-s făcut pentru asta. Mai ales fiindcă m-aș rupe de limbă și de întreg ansamblul de lucruri care țin de identitatea asta pe care o am și care e de nedezlipit de limba pe care o vorbesc de la țâța mamei, și-n care scriu. Am mai scris în franceză și în engleză, ba chiar și poeme multilingve. Joc de glezne. Nemulțumitor.

RD: Te-am văzut pe Youtube, recitând din Gherasim Luca, în iulie, la un festival de la București. Recitai frumos, în franceză…

CK: Știu bine franceză. Maică-mea mi-a pus în brațe o carte de franceză de când am învățat să citesc. De aia nu regret că n-am fost șoim al patriei. Am stat acasă, fără să merg la grădi. Și am citit. Era un manual de franceză pentru copchii. Aveam 5 ani.

RD: Când ai știut că vrei să fii sau că ai să fii poet?

CK: Am știut că vreau să fiu asta sau că vreau să am o practică, o explorare în zona aia în toamna anului 2002. Târzior, nu? Aveam deja 19 ani. Mai comisesem poezele, dar nu era mare lucru. Baletam, atunci, la sfârșitul lui 2002, la începutul lui 2003 mi-a devenit clar că asta vreau să investighez.

RD: Poeții nu prea știu să recite versurile lor. Tu reciți foarte bine, aplicat.

CK: Cam prea „aplicat”. Zic unii că aș fi prea actor. Treaba lor. Sunt un timid. Dar, da, mi-ar fi plăcut, dacă nu aș fi scris, tradus, editat și tot restul, să am de-a face cu artele spectacolului. Nu știu dacă să joc teatru, tracul meu fiind imens, atingând dimensiuni grotești. Dar, oricum, în zona aia.

Am avut noroc cu niște oameni și cărți

RD: Cum și când l-ai descoperit pe Max Blecher?

CK: În 2004, spre toamnă. Îmi amintesc foarte bine: făceam o călătorie spre Bistrița cu trenul, iar prietenul meu, Dan Coman, mă rugase să-i aduc de la București ediția Blecher care tocmai apăruse. O ediție frumoasă, cartonată, cu supracopertă, dar și cu o droaie de greșeli. A fost o descoperire, în noaptea aia, pe care mai târziu am aprofundat-o. Cred că eram cam necopt pentru Blecher la 21 de ani. Ceva mai târziu, pe la 25, m-am reîntors la el și nu i-am mai dat drumul.

RD: Ești un autodidact?

CK: Nu mă consider unul, deși am detestat rigorile școlilor mai mult sau mai puțin înalte. Am avut noroc cu niște oameni și cărți. Altfel, puteam să nu fiu nimic, să n-ajung la nicio carte dintre cele care m-au format.

RD:Poeții (români) favoriți? Cărțile preferate?

CK: Octavian Soviany, Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Mihaela Cosma…

Cărți  ̶  o droaie, nici n-aș ști de unde să încep. Adică aș începe de la cei neștiuți, desigur, că n-aș vrea să dau nimănui cu referințe ultracunoscute în cap.

Truman Capote, Robert Walser, Hrabal, Platonov, Vonnegut… sunt mulți. Vezi că n-am zis niciun francez, deși mă consider un francofil.

RD: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”… Cum se traduce asta?

CK: E greu de tradus bine poezia…Trebuie să fii foarte asumat și imersat în text ca să poți rescrie, deci retrăi, într-un anume sens…Nu-i muncă de conțopist, ci de restaurator. (…) Da, (Leon) Levițchi era curajos să traducă din română în engleză,

într-o vreme când nu prea mulți știau pe-aici cu ce se mănâncă engleza…Trebuia să perseverezi sau, vorba cuiva, să perverserezi  Da, dar e și muncă din asta punctuală, care presupune detectivistică.

RD: Ai pus un Neanderthal la poza ta de profil de pe Facebook. Te ascunzi? De ce un Neanderthal?

CK: Nu, e unul dintre primii oameni… așa… poate chiar (homo) sapiens…E un joc, dar numai cine-l joacă știe ce serios e de fapt…

RD: Ai peste 2.100 de oameni care te „urmăresc” pe Facebook. Ești ceea ce se numește un influencer (influensăr J) ?

CK: Nici nu mi-e clar ce e aia. Am niște chestii de zis și le spun într-un fel anume, nici măcar foarte original, decât rareori, și asta poate să-i intereseze pe câțiva.

Probabil că îi „influențez” în măsura în care și alții mă „influențează” pe mine în feluri similare.

Nu are cum să nu te doară eșecul țării tale

RD: Artă pentru artă sau artă ca manifest?

CK: Cred că poți avea opțiuni diferite, în funcție de momentul în care ești, de etapa în care te afli ca om și ca scriitor, nu cred că se exclud.

RD: Acum ești la manifest?

CK: Da. Înclin să cred că da, dar nu sunt un fanatic al acestei poziționări.

RD: Scriai recent, pe Facebook, că ai vrea să dai țara asta unui „străin cumsecade”, să facă ceva bun cu ea…

CK: Era o mică provocare în fraza aceea, voiam să văd și ce se spune, mi-a părut rău. Ba nu: m-a durut că nu m-a înjurat nimeni. Cred că trebuie să-mi lărgesc cercul de prieteni internauți…

RD: Te doare țara asta?

CK: Normal. Dacă ești implicat și lucrezi cu stăruință, și ești atent la ce se întâmplă, nu are cum să nu te doară eșecul țării tale… Nu sunt un om de „turn de fildeș”.

RD: Luna asta așteptați să vină pe lume primul vostru copil. Lumea e acum în vrie. În ce lume va trăi el?

CK: Sper să-l pot feri măcar o vreme de tot ceea ce e cumplit în lumea asta. Iar apoi se va descurca, așa cum ne-am descurcat noi, oamenii, atâtea zeci de generații.

RD: Lumea asta pare pe ducă…

CK: E pe ducă dintotdeauna, într-un anumit sens. Da, acum s-ar părea că sunt niște provocări imediate, mai presante decât oricând… Dar, în definitiv, știi cum e… Pământul putea fi lovit de un asteroid în toate miile de ani în care oamenii nu au știut de asteroizi… La fel și cu banala erupție a unuia dintre marii vulcani dormitânzi ai planetei, care poate sufoca omenirea cât ai zice pește.

RD: Destinul tău ți-e scris sau îl scrii tu?

CK: Nu e nimic scris nicăieri. Poate că ne-am dori să credem asta uneori, pentru a avea niște certitudini. Sau ca să nu pice măgăreața pe noi, dar, de fapt, suntem responsabili pentru tot ce facem și pentru tot ce devenim.

Claudiu Komartin, născut pe 7 august 1983, la București.

RD: Ești agnostic?

CK: Probabil că sunt un credincios camuflat, care are mari rezerve față de orice tip de cătușe dogmatice. Nu sunt bisericos și, de altfel, cred că religia asta în care m-am născut a început să piardă din vedere tot ce era esențial din momentul în care a ieșit din catacombe. Sunt ortodox… Noi, ortodocșii, suntem niște mari pramatii superstițioase.

RD: Închei cu întrebarea clasică – dacă ai fi trimis singur pe o insulă și nu ai putea lua cu tine decât o singură carte, care ar fi aceea?

CK: Nu știu dacă am o asemenea carte, de luat pe insula aia. Cred că aș prefera să privesc nisipul și luna, încercând să-mi aduc aminte cărțile pe care le-am iubit și care au rămas undeva, în urmă. Oricum nu m-aș mulțumi cu una singură. 🙂

Claudiu Komartin, născut pe 7 august 1983, la București.

Debutează, la nici 20 de ani, cu Păpușarul și alte insomnii (Vinea, 2003, 2007), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut.

Al doilea volum, Circul domestic (Cartea Românească, 2005), a luat Premiul Academiei Române pentru poezie.

Au urmat Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009, 2010), cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013), Dezmembrați (2015, carte semnată cu heteronimul Adriana Carrasco și prezentată inițial ca o traducere din limba spaniolă), și antologia Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (Cartier, 2017, 2018), conținând volumul inedit Douăsprezece secunde până la dispariția luminii.

Pentru Maeștrii unei arte muribunde a primit Premiul pentru Literatură „Matei Brâncoveanu”, Premiul „Cartea de poezie a anului 2017”, acordat la Festivalul Național „George Bacovia”, și Premiul PEN România.

Ediții ale cărților sale au apărut în germană (2012), sârbă (2015), turcă (2015), bulgară (2017).

A editat aproape o sută de cărți și antologii, a tradus zece cărți de poezie și proză (Tahar Ben Jelloun, Kurt Vonnegut, JMG Le Clézio, Philippe Claudel, Gheorghi Gospodinov, Glen Calleja ș.a.) și este coautorul a două scenarii care au fost puse în scenă în 2008, respectiv 2010. Din 2009, organizează cel mai constant club de lectură din România, „Institutul Blecher”, ajuns la ediția 205, iar din 2010 este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” (23 de numere, însumând 4 300 de pagini de poezie, proză, eseu din peste cincizeci de țări) și al Casei de Editură Max Blecher (aproape o sută de cărți editate până în prezent). Din 2018, este membru fondator al Ligii Literare din România.


Interviu realizat de Roxana Dascălu, 13 august 2019, Rivel, Franța

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele