Raportul de toamnă al Mecanismului de Cooperare și Verificare prin care Comisia Europeană evaluează situația statului de drept din România, așa cum s-a convenit la primirea țării noastre în Uniunea continentală, era programat din timp. A fost să fie pe 13 noiembrie, zi – vezi bine! – cu ghinion pentru majoritatea parlamentară și guvernamentală de la București. Se știa că raportul va fi sever. De-a lungul anului, ca și-n 2017, Bruxelles-ul a reacționat constant față de ororile politice și legislative comise de coaliția PSD-ALDE-UDMR, plus celelalte minorități etnice reprezentate în Parlamentul bucureștean, cu excepția celei germane, al cărei deputat votează constant, spre cinstea lui și a comunității pe care o reprezintă, de partea democrației. Odată instalată, după alegerile din decembrie 2016, majoritatea s-a arătat interesată în primul rând de malformarea statului de drept, astfel încât, preluând controlul asupra justiției, să scape de procesele intentate pentru corupție, pentru fraude, pentru hoții. Liderii Comisiei Europene au acuzat ferm aceste derapaje și au cerut revenirea la un comportament democratic. Situația a fost „monitorizată” atent, delegațiile de experți au făcut vizite periodice în România, au ascultat argumentele tuturor și s-au tras concluziile. Inevitabile!
Rezoluția pe aceeași temă a Parlamentului European era și ea anunțată. Avusese loc în octombrie dezbaterea din plen asupra situației justiției și a statului de drept din România, în prelungirea altor reuniuni pe aceeași temă. Aceleași observații, aceleași concluzii drastice, de constatare a asaltului împotriva celei de-a treia puteri constituționale: subminarea sistemului judiciar pentru ca nemaipomenit de isteții noștri politicieni corupți să-și scape pielea! Punctele de vedere ale europarlamentarilor urmau să fie sintetizate într-o declarație adoptată printr-un vot anunțat pentru începutul lui noiembrie. S-a amânat tot pentru data de 13. Ghinion, cum spuneam!
Raportul și rezoluția asumate de două dintre cele mai importante structuri europene, Comisia de la Bruxelles, practic „guvernul” Uniunii, și legislativul de la Strasbourg, au detonat. Coincidența lor sporește greutatea simbolică a verdictului pe care majoritatea de la București îl primește din partea comunității europene. În țară li s-au opus președintele, opoziția politică, societatea civilă, comunitatea profesională a magistraților, până când toată lumea a înțeles despre ce e vorba. Bună parte dintre votanții care au readus PSD-ul & asociații la putere și-au retras susținerea, prăbușirea măsurată de sondajele de opinie fiind teribilă. Coaliția majoritară a pretins mereu că adevărul ar fi altul, că în România ar exista un „stat paralel” abuziv, că justiția ar fi incorectă și ar încălca drepturile cetățenilor, deci că victime n-ar fi cei furați, ci… hoții! O realitate pe dos, care să-i justifice. Față de criticile de acasă au tot argumentat că ar fi partizane. Or, cele două documente oficiale europene au forța neutralității: sunt concluzii externe, bazate pe evaluări atente, îndelungate, dezinteresate de jocurile politice locale. Oglinzi obiective, necruțătoare.
Primele reacții ale celor vizați: respingerea evidenței, acuzații la adresa partenerilor europeni, adică negare și sfidare. Ăsta e nivelul PSD & comp.: atâta pot, așa înțeleg politica internațională și mega-agregarea continentală la care participăm – asta fac. Sau… nu vor să renunțe la ceea ce tot încearcă să obțină, drept care pretind că nu înțeleg ce li se spune și condamnă străinătatea care le-aduce veștile proaste.
Că ăștia-s oamenii – ne-am lămurit de mult. Dar așa sunt toți oare?! Despre actuala conducere a PSD și despre marea majoritate a majorității – nimic de adăugat. Dar poate că a sosit momentul să vorbim mai direct, mai răspicat, mai fără menajamente despre cei care au dovedit cândva că au alt nivel, dar acum se complac absolut rușinos în susținerea politicilor care ne subminează democrația și ne supun criticilor externe.
Începând cu Călin Popescu-Tăriceanu, de pildă: fost președinte al PNL, distins, intelectualmente șlefuit, cel mai bun prim-ministru postcomunist de până la Dacian Cioloș, cu un mandat de patru ani de lăudabilă dezvoltare a țării, decăzut până la alianța dezonorantă cu cei care ne mint în față, încercând să ne strice țara, el însuși susținător al realității pe dos de care au nevoie pentru a pretinde că, atacând democrația, ar salva-o. Ce rușine!
Tot dintre foștii liberali, iată-l și pe Varujan Vosganian: vechi parlamentar, cu mai multe portofolii ministeriale la activ, purtător de cuvânt al partidului, bun orator și cu aspirații literare, ba chiar și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, transformat într-un emițător de discursuri propagandistice imorale, mincinoase. Ce rușine!
Sau Renate Weber: fostă figură proeminentă a societății civile, copreședintă a Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki, președintă a Fundației Soros pentru o Societate Deschisă, europarlamentară aleasă pe lista PNL, între timp și ea dezertoare, juristă care acum subminează justiția. Ce rușine!
Sau Mircea Diaconu, minunatul actor, președinte de asociație teatrală după căderea comunismului, organizator de festivaluri de stradă, director la „Nottara”, intrat la un moment dat în politică, ajuns vicepreședinte PNL și ministru al Culturii, apoi atacat murdar de către adversari, târât prin tribunale, învingător pe cont propriu și, în căutarea unei reparații, candidat independent pentru Parlamentul de la Strasbourg, în care obține pe merit un loc, pentru ca apoi, la periodicele reveniri în țară, să devină, asemeni Renatei Weber, client al canalelor de propagandă ale PSD-ALDE, unde, încă mai jucând puțintel rolul imparțialității, susține insidios linia. Ce rușine!
Alte propuneri – la proxima…