Aflate mereu sub reflectoarele presei, cotidian, în ritmurile obişnuite, în fluxurile de ştiri de peste zi, în toate „mediile”, audio, video sau scrise, şi disecate în dezbateri nesfârşite seara-noaptea pe posturile de televiziune, noutăţile ultimelor săptămâni sunt foarte interesante şi chiar importante mai degrabă în sistematica lor decât fiecare-n parte, ca „breaking news” şi ca subiecte pentru comentarii politico-mondene de moment. Asistăm – ca să vin cu concluzia înaintea demonstraţiei! – la o amplă restructurare a scenei noastre politice după alegerile prezidenţiale.

Sunt consecinţele victoriei detaşate a lui Klaus Iohannis, care, votat de 2 treimi din electorat, a obţinut o validare foarte solidă pentru al doilea mandat al său la Cotroceni. Cum şi la celălalt Palat, al Victoriei, s-a instalat de curând un cabinet liberal, Iohannis beneficiază – în sfârşit! – de o conjunctură care-i permite să preia rolul de lider simbolic al guvernării, încă înainte de constituirea în Parlament, prin noi alegeri, a unei majorităţi de sprijin confortabile. Şi iată-l foarte activ în orizont executiv, prin declaraţii despre urgenţele momentului şi despre etapele următoare, precum şi prin întâlniri efective cu colegii de la PNL, la sediul partidului sau la cel al preşedinţiei, unde premierul Ludovic Orban se prezintă o dată sau de două ori pe săptămână, însoţit de câte doi-trei titulari de portofolii, pentru analiza domeniilor de acţiune ministerială.

Scurtă retrospectivă a primului mandat: din păcate, Iohannis n-a avut cum să impulsioneze în intervalul 2014-2019 dezvoltarea României, conform proiectului anunţat în campanie. Ce-a putut face a făcut: a acţionat salutar pentru apărarea democraţiei şi a statului de drept în faţa tăvălugului PSD-ALDE şi şi-a îndeplinit cu brio rolul constituţional de responsabil cu politica externă. În rest, obligat să „coabiteze” 4 ani din 5 cu majorităţi ostile, dominate de PSD, n-a putut influenţa evoluţia societăţii, a economiei, a marilor sisteme naţionale. Nici în intermezzo-ul de un pic peste 1 an, din octombrie 2015 până-n decembrie 2016, al guvernului „tehnocrat” condus de Dacian Cioloş, nu s-au putut face decât preparative pentru o relansare care n-a mai avut loc. Cabinetul a performat meritoriu, însă cu misiunea limitată de a asigura tranziţia spre alegerile parlamentare, după tragedia de la Clubul Colectiv. Aşteptările foarte mari ale electoratului pro-Iohannis şi pro-Cioloş n-au putut fi satisfăcute într-o perioadă atât de scurtă şi fără câmp larg de manevră. A profitat PSD-ul retras în opoziţie şi reîntors cu colosale promisiuni demagogice. Ştim ce-a urmat.

Acum, cu guvernul liberal Orban şi cu perspectiva majorităţii favorabile care va rezulta din scrutinul parlamentar din 2020, Iohannis poate face ce-a dovedit că poate face. Ca primar de Sibiu, el n-a fost un „voluntarist” cu instinctul de afirmare al politicienilor, venind – de altfel – nu dintr-un partid, ci din Forumul etnicilor germani: şi-a asumat un profil de „facilitator”, de stimulator al progresului, calm, metodic. A eliminat corupţia din administraţia oraşului, impunând standarde de corectitudine şi eficienţă. A recurs la specialişti şi le-a cerut să elaboreze strategii de dezvoltare. A ameliorat substanţial infrastructura şi-a creat condiţii propice pentru afaceri. A obţinut pentru proiecte bine fundamentate fonduri guvernamentale şi europene. Şi-a folosit şi argumentele de seducţie care decurg din identitatea sa săsească pentru a cere asistenţă şi sprijin financiar occidental, în special din partea – fireşte – a Germaniei şi-a celorlalte state germanofone. Din acest fel de relaţii a rezultat – bunăoară – intrarea în parteneriat cu Luxemburgul, care obţinuse anterior statutul de „Capitală Culturală Europeană” pentru anul 2007 şi-a invitat Sibiul să i se alăture.

Micul miracol din oraşul de pe Cibin nu s-a putut extinde la România-ntreagă în primul mandat al lui Iohannis. Sunt şanse bune să se-ntâmple în cel de-al doilea. Preşedintele fost primar sibian poate susţine guvernarea cu aceleaşi mijloace, cu aceeaşi viziune de dezvoltare metodică. Sigur că mai greu de aplicat la scară naţională, căci şi problemele sunt considerabil mai complexe, adeseori încâlcite, blocate în fundături legislative şi birocratice; dar, dacă Iohannis şi partidele care vor forma coaliţia majoritară după legislative vor reuşi să impună criterii de integritate şi competenţă, guvernarea anilor care vin poate deveni o „poveste de succes”. Asistăm deocamdată la un început… foarte la-nceput, însă promiţător!

Un cuvânt special despre primul-ministru Orban: se dovedeşte un politician sigur pe el, experimentat, calm, cu o viziune – la rândul său – integratoare. Tot promiţător!

Premize post-electorale încurajatoare şi dacă privim spre Alianţa USR-PLUS. Micul recul procentual faţă de europarlamentare şi necalificarea în finală a candidatului la prezidenţiale Dan Barna au ajutat gruparea să-şi „bemoleze” puţintel tonul cam prea ofensiv, arogant cu toţi „politicienii vechi”, inclusiv cu foarte probabilii parteneri viitori de coaliţie liberali. După un ciclu electoral acuşi complet, în cazul USR, trecuţi prin mai multe rânduri de alegeri, cu funcţii ocupate de membrii Alianţei în statul român, în perioada guvernului Cioloş, apoi în Parlament, în administraţia Capitalei şi, după 26 mai 2019, şi la nivel european, încep să se „învechească” şi ei, „noii veniţi”, figura cea mai cunoscută, Cioloş însuşi, având – de altfel – o lungă carieră ministerială locală şi continentală. Recentele anunţuri ale liderilor PNL, USR şi PLUS în legătură cu imperativul candidaturilor unice la locale, sub presiunea regulii de desfăşurare într-un singur tur, care i-ar favoriza pe reprezentanţii PSD dacă voturile adverse s-ar împărţi între mai mulţi competitori, intră tot la capitolul premizelor încurajatoare.

Despre ce se mai întâmplă în zona PSD şi-n celelalte partide – la proxima! ■