Împlinirea a 3 decenii de la revoluţia din 1989 trebuia marcată. Fireşte, pe 22 decembrie 2019, în ziua în care, acum 30 de ani, s-a prăbuşit comunismul, dar şi înainte şi după data respectivă s-au organizat cuvenitele aniversări/ comemorări solemne: şedinţă a plenului Camerelor reunite ale Parlamentului, cu participarea preşedintelui ţării, momente ceremoniale la Timişoara şi la Bucureşti, la troiţele de la Universitate, slujbă la Patriarhie, concerte speciale, alte „acţiuni” ale autorităţilor. Pe lângă atari mobilizări obligatorii, chiar dacă, în multe cazuri, inevitabil formale, au atras atenţia şi o serie de gesturi cu note preţioase de autenticitate, cu investiţii de inventivitate şi creativitate care au scos subiectul din gama „omagială”, luminându-l din unghiuri speciale, interesante, emoţionante: expoziţii, evocări, idei de „revizitare” a temei, la iniţiativa şi cu participarea unor artişti. În continuare – un inventar „revoluţionar”.

Trecutul în imagini

Evenimentele istorice se cer „evocate”: ce-au fost, cum au fost. De peste un secol, de când s-au răspândit dagherotipurile, apoi aparatele de fotografiat cu peliculă, astăzi cu stocare informatică, şi, de la un punct încoace, şi camerele de filmat, mai târziu cele numite, generic, „video”, cel mai firesc şi la îndemână e să rememorezi trecutul prin imagini, statice sau în mişcare. Înainte de revoluţie şi când au început primele proteste, puţini cetăţeni au îndrăznit să facă fotografii documentare, iar de filmat erau oricum foarte puţini care ar fi putut-o face, căci camerele erau o raritate, televiziunea „naţională”, unică, deţinând practic „monopolul” în materie, însă pentru transmisiuni festiviste, nu pentru răzmeriţe. Mai deţinea aparatură performantă poliţia politică, Securitatea, dar pentru utilizare discretă, „operativă”. Nici fotografii din presă nu s-au prea arătat la faţă în primele zile ale revoluţiei, probabil de teamă ca nu cumva protestatarii să-i creadă trimişi la vânătoare de portrete pentru ulterioare identificări represive. După ce răsturnarea politică s-a dovedit definitivă, am descoperit cu toţii că s-a filmat, da!, din puncte de observare strategice, de pildă de la etajele superioare ale „zgârie-norului” de lângă Piaţa Universităţii, din Hotelul Intercontinental. Imaginile au devenit „documente ale revoluţiei”, însă pentru ce-ar fi fost folosite dacă revolta anticomunistă eşua?…

Pe măsură ce orele şi zilele au trecut, imaginile au proliferat, mai ales după fuga cuplului dictatorial al Ceauşeştilor, cu elicopterul, când implozia regimului a fost evidentă şi a dispărut pericolul ca fotografierea şi filmarea să treacă drept acte ostile faţă de stăpânire. Spectacolul dramatic şi tragic al perioadei era expresiv în sine, încărcat de tensiunea momentului, de revoltă şi de euforie, intens-emoţionant. După explozia socială haotică din 21-22 decembrie, „naraţiunea” revoluţiei şi-a câştigat rapid coerenţa şi s-au ordonat şi imaginile ei, s-au organizat tematic, s-au „profesionalizat”. A fost una dintre temele „metavizuale” ale documentarului-montaj realizat în 1992 de Andrei Ujică şi Harun Farocki, Videogramele unei revoluţii. Secvenţele filmate, realizate tot cu puţinele camere existente în „momentul zero”, se ştiu, au fost mult rulate de-a lungul celor 3 decenii: ale Televiziunii publice, ale Securităţii, ale puţinilor deţinători particulari de echipamente de-atunci. Mult mai numeroase au fost imaginile statice, căci aparate de fotografiat aveau mulţi. Eliberaţi şi ei, reporterii de presă au putut să se mişte după 22 decembrie 1989 fără restricţii. Drept urmare, s-a publicat în presa postcomunistă o foarte bogată „iconografie” a revoluţiei şi s-au putut organiza şi până acum expoziţii de gen.

Portrete şi ecouri actuale: martiri şi rezistenţi

La aniversarea celor 3 decenii au fost readuse în atenţie imagini deja ştiute şi-au fost scoase la suprafaţă altele inedite. În expoziţii meritorii, impresionante, până la – unele – excepţionale. Şi s-au adăugat lucrări de grafică, pictură, sculptură, de artă video şi altele. Acum şi data viitoare – exemple din Bucureşti.

În Salonul Cerchez al Muzeului Naţional Cotroceni, unde s-a desfăşurat pe 12 decembrie o meritorie conferinţă intitulată 30 de ani şi o zi. Memoria şi istoria Revoluţiei din 1989 în societatea de astăzi, a fost etalată pe câteva panouri expoziţia 30 de ani şi o zi – revoluţia tinerilor: imagini de stradă din decembrie 1989, reamintind, ca fundal, evenimentele, şi portrete ale unora dintre victimele căzute sub gloanţe. În completare – un consistent catalog cu mult mai multe imagini, deschis şi încheiat cu texte de reconstituire a momentului şi de mărturisire a experienţelor de-atunci, gândit chiar ca un „catalog” de nume şi de chipuri: la răsfoire, în aşa fel încât să vezi figurile celor mai tineri revoluţionari care şi-au dat viaţa – sau, mai exact spus, cărora le-a fost luată –, chiar şi ale câtorva copii, micul album oferea un efect de rapidă „defilare” de martiri, sfâşietoare. Coordonator de proiect: Dan Mihai Ţălnaru, sub ghidajul Biancăi-Maria Bălşan, şefă a Serviciului Programe Culturale şi Educaţionale al Muzeului, şi al lui Liviu Sebastian Jicman, directorul general.

Conferinţa a mai avut şi o a doua „copertă”: expoziţia Rezistenţii. Amintire şi recunoştinţă, deschisă în „spaţiile medievale”, galeria de rulaj curent al proiectelor de artă contemporană sau mai din urmă. În aceeaşi formulă de organizare, cu aceeaşi echipă, de asemenea însoţită de un catalog, în acelaşi format de mini-album, de data asta cu mai ample completări documentare. Intenţia a fost aceea de alcătuire a altui „catalog”, de figuri majore ale contestaţiei faţă de regimul comunist, de dizidenţi, „rezistenţi”, opozanţi din exil. Interesantă, amuzantă – ideea de a le alcătui o galerie portretistică nu din fotografii, ci din desene comandate unor tineri graficieni cărora li s-au acordat libertăţi totale de formulă. Drept care expoziţia a reunit chipurile bine-ştiute, dar tratate senin, vesel, câteodată fantezist, de multe ori caricatural (fără răutăţi satirice!), bogate cromatic, încântătoare, dar iarăşi impresionantă până la urmă, căci ştim cine-au fost şi ce-au făcut cei care ne privesc acum din tablourile care i-au „reînviat” ca pe nişte figuri ataşante.

O frază şi despre conferinţa propriu-zisă: meritorie, căci nu şi-a propus nici să producă solemnităţi formale, nici să aducă docte contribuţii de cercetare ştiinţifică, istorică a evenimentului; în schimb, au fost discutate ecourile revoluţiei în România din azi, modul în care află noile generaţii despre 1989 din şcoală, cât, ce, cum se mai ştie şi se mai înţelege astăzi din ce-a fost acum 30 de ani şi – mereu, mereu – câte-o zi care se tot adaugă, îndepărtându-ne de acel decembrie fabulos…

Reportaj la revenire

La Biblioteca Naţională a României, în Atrium-ul central, spaţiu parcă „aeronautic”, ca de sediu al NASA, un soi de curte acoperită, în mijlocul clădirii, hol înalt până la tavanul ultimului etaj, cu o suprafaţă de 1500 de metri pătraţi, cu balconete interioare, pe toate laturile, cu scări rulante şi lifturi de sticlă glisând în sus şi-n jos – o expoziţie Emanuel Tânjală, cunoscut fotograf de presă şi artist al imaginilor decupate din realitate: Reportaj în România liberă. 13 ianuarie-11 iunie 1990.

Emigrat peste Ocean, revenit în Bucureşti la 22 de zile după 22 decembrie şi, timp de o jumătate de an, Emanuel Tânjală a fotografiat frenetic urmele revoluţiei şi desfăşurarea evenimentelor ulterioare, într-o societate răvăşită, încrâncenată, în căutarea unui nou modus vivendi. Materie excepţională de studiu, de privit pentru un ochi exersat, mereu curios, perspicace, subtil. Multe prim-planuri, grupuri-grupuri de revoluţionari, clădiri în ruină, detalii expresive – şi altele, şi altele.

Fotografii în jurul Palatului Regal

Pe gardul de fier forjat al Muzeului Naţional de Artă al României – MNAR, din Palatul Regal – o expoziţie de fotografii Agerpres din zilele revoluţiei, amplasată înainte de 22 decembrie, în faţa aripii din dreapta, către Strada Ştirbei Vodă. Panouri negre, imagini cenuşii, dramă, tragedie. Cadre semnate de fotoreporterii de atunci ai agenţiei naţionale de ştiri: Constantin Duma, Sorin Lupşa, Viorel Lăzărescu, Radu Constantinescu, Ilie Bumbac, Mircea Hudek, Lucian Tudose, Ovidiu Bogdan, Ilie Marian, Virgil Pavel, Mihai Alexe, Armand Rosenthal.

Gardul MNAR s-a „aglomerat” mult chiar în ziua de 22 decembrie, când s-au adăugat, în jurul imaginilor Agerpres, foi albe de hârtie cu numele victimelor revoluţiei, vârstele lor, ocupaţiile şi împrejurările morţii.

Către poarta din stânga a Curţii de onoare a Palatului Regal – câteva imagini ale dezastrului din interiorul Muzeului, din încăperile incendiate în decembrie 1989 de gloanţele-trasoare, şi ale lucrărilor deteriorate, apoi restaurate – fotografiate în alb-negru în ipostazele mutilate, color după recuperare.

În dreptul aripii din stânga a MNAR şi coborând şi după colţ, pe lângă Parcul Creţulescu, către Sala Palatului – o expoziţie Andrei Pandele, organizată de revista Igloo, vernisată în interior, etalată în aer liber: Re-vederea revoluţiei. Arhitect şi fotograf pasionat, autor de cicluri publicate într-o serie de cărţi-albume, Andrei Pandele a reluat aici imaginile realizate în zilele revoluţiei, mult mărite, până la extensii pe polipticuri, majoritatea alb-negru, câteva color, extraordinare. ■

*

Alte exemple, împreună cu explicaţia despărţirii „e-vocatoare” din titlu – data viitoare.