Marți, 8 octombrie, am avut marea plăcere de a modera o dezbatere organizată la Institutul Cultural Român despre relațiile româno-ungare, odată cu lansarea unui volum editat de istoricul și senatorul UDMR Novak Zoltan, cuprinzând portretele a 100 de personalități maghiare din România ultimilor 100 de ani.

A fost o lansare de carte atipică, fiindcă, dincolo de prezentarea volumului, discuția a devenit una despre relațiile dintre români și unguri. Participanții au fost, pe lângă autorul cărții, istoricul Cosmin Popa, cercetător la Institutul Academiei, fostul președinte al UDMR, scriitorul Marko Bela, și actualul președinte al formațiunii, Kelemen Hunor.

Mai întâi de toate, este regretabil că o astfel de discuție nu a avut loc în anul Centenar. Ar fi fost necesar. Anul Centenar a fost ratat – iată o opinie exprimată tranșant de fostul lider al UDMR, Marko Bela. De ce? Tocmai pentru că nu a fost pusă în discuție și problematica minorităților. Iar aici, și fostul, și actualul lider al formațiunii maghiare au respins afirmația, larg răspândită în rândurile majorității, cum că problema minorităților ar fi fost rezolvată în România, în spiritul reglementărilor și valorilor europene. Nu, nu a fost, spun maghiarii. Iar una dintre preocupările fondamentale în cadrul minorității o constituie tocmai păstrarea identității, pe care ei o simt ca fiind sub amenințare.

De acord sau nu cu aceste afirmații? Contează mai puțin, important este că preocuparea există și ar fi o greșeală pentru majoritate să nu țină cont de aceasta și să nu-i înțeleagă resorturile.

Ocazii pierdute au mai fost. Din păcate. De exemplu, în 1867, când Transilvania a fost inclusă în componența Ungariei, iar elitele politice nu au înțeles caracterul aparte al provinciei. A fost o greșeală, sunt de acord liderii maghiari. După cum, spun ei, tot o greșeală a fost tratarea în același mod, dar din sens invers, a chestiunii transilvane după 1 Decembrie 1918. Iar o altă ocazie a fost ratată după momentul Decembrie 1989.

Întrebarea este: punem aceste teme în discuție sau ne facem că preocupările nu există?

Ne întâlnim pe marea scenă a Uniunii Europene și punem în comun bunuri și valori, negociem, adesea cu multă îndârjire, dar până la urmă ajungem la un compromis. Nu e simplu, dar aproape de fiecare dată așa se întâmplă. Dar pe aceeași scenă venim și cu propriile mituri istorice, adânc întipărite în mințile noastre. Acestea sunt adevărate linii roșii în negocieri. Totul, până la trecut!

Pentru noi, românii, istoria este o luptă permanentă de emancipare de sub imperiile Otoman și Țarist – în Moldova și Țara Românească – respectiv Austro-Ungar în Transilvania. Cu momentul apoteotic 1 Decembrie 1918.

Din partea cealaltă, istoria maghiară, mai ales dacă vorbim despre ultimii 100 de ani, este un șir de nedreptăți și o luptă permanentă pentru curmarea și repararea lor.

Să dăm doar exemplul lui Constantin I. Angelescu, politician, medic și profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române. Pentru români, el este un mare reformator al școlii în perioada interbelică, un demn urmaș al lui Spiru Haret. Pentru maghiari, este un personaj de tristă amintire, fiindcă a limitat învățământul în limbile minorităților.

Cum să conciliem aceste viziuni de sensuri contrare? Este, desigur, dificil, dar nu imposibil, atâta timp cât comunitățile se vor cunoaște mai bine și, mai ales, vor putea pune în discuție, fără complexe, aspecte controversate ale trecutului.

Nu, trecutul nu trebuie lăsat acolo, în trecut, avea să accentueze istoricul Cosmin Popa. Trecutul trebuie discutat în spiritul adevărului, greșelile rămân greșeli, crimele rămân crime și vorbim despre toate acestea, cu sinceritate, pentru a nu le repeta.

E greu, dar merită. Pentru că în spate se află ceva important.

În septembrie 1996, guvernele României și Ungariei semnau, la Timișoara, Tratatul prin care România și Ungaria afirmau că nu au și nu vor avea pretenții teritoriale una față de cealaltă . De asemenea, documentul conținea o serie de prevederi referitoare la drepturile minorităților. S-a vorbit atunci despre o reconciliere istorică, având la bază valorile europene.

Acest act a deschis celor două națiuni calea către aderarea la NATO și Uniunea Europeană. În același timp, a devenit unul dintre pilonii de stabilitate în regiune. Românii și ungurii își vedeau atunci viitorul într-o Europă deschisă, fără frontiere. Ei deveneau exemple demne de urmat pentru alte națiuni.

Azi, acele valori, pe care s-a clădit reconcilierea din 1996 și care au dat multe speranțe ambelor națiuni, se află în pericol. Proiectele autarhice de pe tot cuprinsul Europei nu doar că amenință aceste valori, dar ele în mod intenționat și readuc la lumină episoade întunecate din trecut. Liderii populiști știu că ele aduc voturi facile.

Și tocmai de aceea este bine să discutăm deschis despre acestea, pentru a nu le lăsa drept arme în mâinile populiștilor.

Anul viitor, se vor împlini 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon și miturile trecutului vor fi din nou scoase la lumină, de ambele părți. O dezbatere precum cea la care am participat este un posibil răspuns rațional la ceea ce ne putem aștepta să urmeze. ■