Efortul Rusiei de a dilua ordinea internațională liberală, mai ales prin remilitarizarea politicii sale externe și cele două războaie generate în Marea Neagră, a transformat România în stat de primă linie (frontline state). Asta înseamnă că dacă între Occident și Rusia va începe o confruntare militară directă, cel puțin în prima parte a ei, aceasta se va duce pe teritoriul nostru, al Poloniei și al țărilor baltice, dar nu al Rusiei. De aceea, Moscova a concentrat foarte multe capabilități militare în peninsula Crimeea, inclusiv de proiecție a forței la distanță. În plus, prin multiplele modernizări ale flotei ruse de la Marea Neagră, Rusia este capabilă să execute un registru larg de operațiuni aero-navale sau aero-navalo-terestre, ceea ce înseamnă că ea poate debarca oriunde în arealul Mării Negre.

România este astăzi în postura pe care a avut-o Germania de Vest timp de 45 de ani. În timpul Războiului Rece, granița dintre Germania de Vest și cea de Est a fost linia de maximă tensiune geopolitică. De o parte și de alta a acestei frontiere, ambele tabere aveau o mare concentrare de forțe militare, cu un grad maxim de operativitate, gata să declanșeze operațiuni de anvergură dacă ordinele ar fi venit. Situația asta angoasantă a durat 45 de ani și și-a pus amprenta asupra societății germane. Totuși, această comparație este limitată de un aspect important. România nu are graniță terestră comună cu Rusia, ceea ce, cel puțin pentru moment, restrânge gama de posibilități militare ale Rusiei doar la operațiuni aeriene și navale. Pe de altă parte, dacă luăm în calcul capabilitățile navale și aeriene ruse, în special rachetele lor cu rază scurtă sau medie de acțiune, înțelegem că Moscova ține în șah și poate intimida o zonă consistentă din estul continentului european. Prin cele două concentrări majore de trupe, Kaliningrad și Crimeea, rușii țin în bătaia armei tot istmul balto-pontic.

Toate aceste noi realități geopolitice descrise mai sus ar trebui să dea serios de gândit românilor, mai ales clasei politice și statului, cei doi actori interni responsabili de securitatea națională a României. Pentru moment, reacția societății românești este una minimală, neconformă cu gradul de pericol pe care toate aceste noi evoluții geopolitice l-au generat. Dincolo de atitudini individuale, de opinii personale, nu avem reacții politice sau instituționale clare din care să tragem concluzia că atât clasa politică, cât și statul au înțeles cât de periculoasă este această nouă situație internațională pentru noi. Dinspre partidele politice sau dinspre instituțiile importante, Guvern, Parlament, Președinție, nu avem nicio luare de poziție oficială, niciun document din care să tragem această concluzie. Avem semnale indirecte, cum ar fi discuția despre bugetul apărării și ridicarea lui la plafonul de 2% din PIB, decizie extrem de importantă și bine-venită, dar să nu uităm că această discuție a început și la noi datorită demersurilor repetate pe care NATO le-a făcut. Și astăzi, dacă întrebi lumea, ți se va spune că NATO ne-a cerut acest lucru, uitând că de fapt noile realități geopolitice ne obligă la mai multă responsabilitate față de propria noastră țară. Apărarea colectivă începe, în primul rând, prin efort național, începe de la tine de acasă. Pentru că nu le putem cere aliaților să ne iubească țara mai mult decât ar trebui să o facem noi.