E plin netul de citate din oameni celebri despre iubire și femeie. Printre vorbele înțelepte, tremură și licăresc reclame la tampoane, prezervative și canapele extensibile. De la Shakespeare, Tolstoi, Einstein, Balzac până la anonimi, toți preaslăvesc amorul și femeia. N-am înțeles de ce ne-ar interesa părerea unui anonim atâta vreme cât nici numele n-a știut să și-l scrie. Dar au și anonimii drepturile lor. Poate o fi alcoolic, cine știe, din cauza unei femei. Faptul șocant este că femeia e tratată ca și cum ar aparține unei specii total diferite, ca și cum n-ar fi doar un cromozom care ne desparte, ci întreaga spirală a ADN-ului. Interesant e că fiecărui om celebru i se face și o scurtă prezentare. De ce, dacă tot e celebru? Platon, de pildă, e definit ca filozof grec a cărui înțelepciune a transgresat milenii. Ce-o căuta verbul a transgresa lângă un citat despre iubire? Bine că n-au zis a „inculcat irefutabil”. Dar hai să vedem ce spune Platon. „La atingerea iubirii, oricine devine poet.” Alegerea citatului e cel puțin nefericită fiindcă se știe că Platon avea alergie la poeți, pe care-i considera inutilizabili într-o societate care voia să se dezvolte sănătos. Conduse, evident, de el. Sigur că Platon avea un dinte și împotriva amorului carnal, pe care-l considera inferior celui care-i poartă și astăzi numele: platonic. Iubirea era pentru el Ideea, Adevărul. Or, se subînțelege, nu poți să faci sex cu așa ceva. Cu toate astea, în ciuda bazaconiilor pe care le avea în cap în legătură cu subiectul, Platon trebuie să fi fost și el atins (puturoasă metaforă!) de săgeata lui Cupidon. Și atunci a scris această tâmpenie. Prin care își dă singur în cap și se autoalungă din cetatea ideală. Mai repede mă gândesc însă că remarca i se trage de la faptul că era total pe dinafară în ce privește înțelegerea poeziei. Altminteri cum poți spune că orice amorezat se califică automat pentru titlul de poet? De îndrăgostit se îndrăgostesc și mecanicii auto, și sculer-matrițerii, și prelucrătorii prin așchiere. Dar asta nu înseamnă că devin poeți. Le duc doamnelor câte o floare, poate chiar le recită câte ceva dintre grețoasele poemele ale lui Minulescu. Dar nu se apucă să scrie.
Mergem mai departe. Cu celebrul poet francez Alfred de Musset, îndrăgostit de celebra scriitoare George Sand de care au fost îndrăgostiți mai toți oamenii celebri contemporani cu ea. Dar și ea de ei! „Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână”, zice Alfred de Musset. Pare afirmația unui nevăzător aflat în stare de ebrietate, deși poetul vedea foarte bine. Cel puțin până când a întâlnit-o pe George Sand, la care chiar nu văd ce au văzut majoritatea romanticilor francezi, pictori, poeți, dramaturgi, inclusiv compozitorul polonez Chopin. Ceva trebuie să fi avut ea de-i lăsa pe acești mari vizionari fără vedere.

Continuăm. „Cel mai generos dar pe care-l aduce iubirea sunt aripile sale”, declama marele Byron. Dacă e să fim răutăcioși, putem spune că Byron cam avea nevoie de aripi ca să nu meargă șontâc, fiindcă era șchiop. Dar și stilul în care iubea Byron prezenta un mai mare handicap. Pentru că în ce privește femeile, în general, romanticul poet obișnuia să le lase însărcinate, după care le părăsea. Evident, zburând de lângă ele cu aripile pe care i le dăduseră ele. Când una dintre prietenele amicului său Shelley i-a trimis copilul să se spele cu el pe cap, Byron a avut atâta grijă de propriul plod încât l-a lăsat să moară de tifos la nici șase ani. Prin urmare, cu toate aripile lui, în materie de iubire, lordul Byron tot un șontorog rămâne.

„Iubirea este o stare în care omul vede lucrurile exact așa cum nu sunt.” Friedrich Nietzsche. E clar că omul vrea să fie glumeț, dar și abisal în același timp. Sigur, bietul filozof dă cu bâta în baltă din prima, confundând iubirea cu o „stare”. Nu. Diareea e o stare. De disconfort gastrointestinal provocat de regulă de un virus. Iubirea e cu totul altceva. Oricât s-ar strădui cercetătorii britanici s-o catalogheze drept boală. Dar, după logica lui, se pare că filozoful era veșnic îndrăgostit. Fiindcă în mai tot ce a scris a văzut lucrurile exact așa cum nu sunt.

Trecem la un alt cetățean, maestru în maxime și aforisme despre absolut orice. Antoine de Saint Exupéry. Despre el, în ciuda faptului că a căzut cu avionul, doborât sau nu, putem spune cu certitudine că era mai bun pilot decât scriitor. Citadela, marea lui carte de aforisme, este capodopera locurilor comune și a dulcegăriilor de cele mai multe ori cu neputință de lecturat. Ceva în genul oracolelor pe care cei mai în vârstă le cunosc de pe vremea gimnaziului, iar tinerii le sorb cu naivă aplecare de pe Facebook. „Bărbatul care iubește o femeie ajunge sclavul ei, ca Pirus, ori călăul ei, ca Nero.” Pentru marele pilot se pare că nu există cale de mijloc. Problema cu această maximă nu e faptul că e falsă. Și nici stupizenia ei adolescentină. Ci faptul că Nero apare în interiorul ei ca erou. Neînțelegând istoria, Exupéry induce ideea că Nero ar fi fost capabil de iubire. E drept, Octaviei, prima lui soție, i-a fost călău, deoarece i-a tăiat capul. Dar nu din iubire, ci din interes. Pentru următoarea nevastă, Popeea, a avut un soi de pasiune altoită cu un oarecare complex de inferioritate. Dar și pe asta a omorât-o lovind-o cu piciorul în burtă în timp ce era însărcinată cu copilul lui. Tot din iubire? Ulterior s-a căsătorit cu un tânăr pe nume Sporus (care semăna izbitor cu Popeea) pe care în prealabil l-a castrat. Unde bate aici aripa înălțătoare a iubirii? Sentimentul meu e că Exupéry n-a înțeles niciodată absolut nimic din ce a scris.

Deci v-ați lămurit ce e iubirea? Sper că nu.