Să compari o țară cu un vapor este deja un loc comun. Cum, la fel de uzuală, este comparația dintre politica globală și o mare sau un ocean. Așa cum un vapor plutește pe apă, la fel, o țară trebuie să navigheze prin apele mai mult sau mai puțin agitate ale politicii globale. Și, dacă vapoarele sunt conduse de căpitani, țările sunt conduse de președinți, ambii având aceeași misiune. Ei trebuie să-și conducă navele sau țările competent, să navigheze cu bine prin apele agitate ale mărilor și ale oceanelor sau ale politicii globale. La finalul călătoriei, și unii și alții trebuie să-și scoată navele sau țările cu bine, la liman. Ambele râvnesc, simbolic sau real, la siguranța portului.

Din această comparație rezultă și marea dilemă pe care românii o au de rezolvat la aceste alegeri prezidențiale. Trebuie sau nu schimbat căpitanul navei numite România, mai ales în condițiile în care țara navighează deja pe un ocean al politicii globale tot mai agitat, în condițiile în care bărcuța noastră, România, din nepriceperea unora dintre marinari ia deja apă din cauza funcționării defectuoase a motorului?

Ultimele alegeri prezidențiale, din toamna lui 2014, s-au desfășurat într-o perioadă de relativă acalmie în geopolitica mondială. Chiar dacă, la începutul acelui an, Rusia deja anexase ilegal Crimeea, Occidentul, adoptând o atitudine în mare măsură artificială, a ignorat contestarea tot mai evidentă a ordinii internaționale liberale. Sistemul internațional continuă să fie considerat stabil, deși, preventiv, în urma remilitarizării Crimeei de către Rusia, NATO a hotărât să activeze procedurile de management al crizelor. Astfel, Alianța Nord-Atlantică a ieșit din postura de funcționare la pace și a activat primul nivel de alarmare.

Speranța Occidentului de a evita o nouă confruntare rece cu țările contestatare s-a dovedit a fi deșartă. Pas cu pas, Rusia a continuat politica sa de slăbire a democrațiilor occidentale și de destructurare a relației transatlantice, în paralel cu diluarea ideii de Occident. Rând pe rând, Moscova a surprins strategic Vestul, revenind militar în Orientul Mijlociu, prin intervenția din Siria, s-a amestecat în alegerile prezidențiale din SUA sau din Franța, și-a intensificat campaniile de război politic și spionaj la adresa mai multor țări occidentale. Concomitent, în același joc al contestării ordinii internaționale liberale a intrat și China. Beijing-ul, prin mega-proiecte, precum Belt and Road sau prin masiva modernizare a arsenalului militar, pare hotărât să pună bazele unei viitoare ordini internaționale cu caracteristici chinezești. O ordine care să ofere alternativă la FMI, Banca Mondială sau alte instituții de inspirație occidentală. Și, bineînțeles, când scopul este comun, nu a durat mult până la a se înregistra o îngrijorătoare apropiere strategică a rușilor de chinezi.

În felul acesta, în trei ani, din 2014 până în 2017, am asistat la o rapidă degradare a situației internaționale, generatoare de multe primejdii pentru țările lumii, mai ales pentru cele mici sau mijlocii. Deja, în 2017, cuvântul principal folosit de mai-marii lumii pentru a descrie situația globală era „PERICULOS”. La finalul lui 2017, Casa Albă prezenta opiniei publice noua strategie de securitate națională. Încă din preambul, președintele SUA își avertiza concetățenii că, pentru ei, lumea a devenit un loc foarte periculos: „The United States faces an extraordinarily dangerous world, filled with a wide range of threats that have intensified in recent years”. Iar acest grad ridicat de pericol provenea dintr-o diversificare a gamei de amenințări, pe fondul intensificării lor.

Aceeași idee de pericol, cam în aceeași perioadă exprimată, o găsim și în declarațiile Secretarului General al NATO. Într-un interviu acordat ziarului The Guardian, Jens Stoltenberg spunea că „world is at its most dangerous point in a generation”. Lumea politicii globale traversa cea mai periculoasă situație de la încheierea Războiului Rece. În fine, ideea de pericol o întâlnim și la alți lideri europeni importanți. În vara lui 2018, cu ocazia ceremoniilor dedicate aniversării a o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial, Emmanuel Macron, președintele Franței, avertiza și el asupra gradului sporit de pericol din relațiile internaționale.

Așa se explică de ce, astăzi, discursul analitic, dar si cel politic reflectă, din ce în ce mai mult, această idee de pericol sporit pentru țările din sistemul internațional. A crescut teama de război, mai ales când vezi cum tot mai multe state își remilitarizează politica externă, recuperând războiul ca instrument preferat de politică externă. După anexarea ilegală a Crimeei, în toamna lui 2018, folosind din nou forța lor militară, rușii au anexat de facto și marea Azov, generând o nouă situație tensionată în Marea Neagră. Experții în relații internaționale nu mai au nicio reținere în a vorbi deschis despre intensificarea competiției geopolitice dintre marile puteri, ceea ce face ca politica globală să fie, din nou, una de mare putere. În mai multe regiuni ale lumii, precum Orientul Mijlociu sau Asia de Est, situația regională este foarte volatilă, șansele de pace sau război fiind relativ egale. La data la care acest articol a fost scris, comunitatea internațională aștepta cu sufletul la gură să vadă dacă în zona Golfului vom avea război între SUA și Iran. Iar în Asia de Est, avioane sud-coreene au deschis focul împotriva unora rusești, acuzate de violarea spațiului aerian al Coreei de Sud.

Pentru a reveni la comparația noastră inițială, elementele de mai sus se constituie în tot atâtea argumente pentru a explica de ce valurile politicii globale sunt tot mai mari, ele amenințând, direct sau indirect, și bărcuța numită România. Iar aici avem marea diferență dintre alegerile prezidențiale din 2014, organizate pe timp de relativă stabilitate geopolitică, și cele din 2019. Dacă, acum cinci ani, am ales un președinte de pace, în acest an, alegem unul de criză. O altă diferență față de 2014 este că actuala criză are și o clară dimensiune internă. România nu este numai amenințată de toate aceste transformări din sistemul internațional, dar, în egală măsură, ea a devenit mai vulnerabilă din cauza combinației letale de lăcomie, prostie și minciună, mix ce domină negativ politica noastră internă.

În noul său mandat, Președintele României va trebui să conducă efectiv țara și să navigheze modesta noastră bărcuță printre valurile tot mai mari și mai agitate ale politicii globale. România este, din nou, în calea „tuturor răutăților”, având de înfruntat o adevărată revoluție geopolitică. Suntem țara de primă linie în confruntarea dintre Rusia și Occident, dar și zonă de contact în construcția chineză a Eurasiei. Înregistrăm, din nou, competiție geopolitică intensificată în zone precum Europa Centrală, unde, ani la rând, din punct de vedere strategic, nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ. Suntem vecini ai uneia dintre cele două zone cele mai volatile de pe glob, Orientul Mijlociu, de care ne leagă multiple interdependențe. Și, nu în ultimul rând, față de 2014, din cauza tuturor tensiunilor intra-occidentale, nu mai avem spatele atât de bine asigurat. Viitorul NATO, dar și al UE, nu mai este garantat ca altădată.

Nu numai că România nu mai este un furnizor de securitate, dar ne confruntăm cu cel mai mare deficit de securitate națională din ultimii 25 de ani. Iar toate aceste provocări internaționale trebuie gestionate de o țară care prezintă vulnerabilități interne tot mai mari și mai periculoase. Exact când situația internațională a devenit mai periculoasă, România are o clasă politică formată din prea mulți incompetenți, chiar impostori, ce reușesc să distrugă orice urmă de competență în administrarea treburilor publice. Toți acești incompetenți și impostori trăiesc din minciună, resursa lor de putere numărul unu, pe care o cumpără cu bani rezultați din corupție. Și, ca și cum nu ar fi fost de-ajuns, în nerușinarea lor, unii dintre impostori aspiră acum și la cea mai importantă demnitate publică a României, Președinția. Ajută aceasta la salvarea unui vas aflat în plină furtună geopolitică?