Home Externe „Sper ca tranziția în Turcia să nu fie violentă”

„Sper ca tranziția în Turcia să nu fie violentă”

0
„Sper ca tranziția în Turcia să nu fie violentă”
16 minute de lectură

Lumea întreagă vorbește despre o înfrângere usturătoare a președintelui Recep Tayyip Erdoğan în alegerile locale din Turcia, desfășurate la 31 martie, și mulți sunt gata să parieze că acesta este chiar începutul sfârșitului pentru regimul islamo-conservator de la Ankara.


Partidul lui Erdoğan, al Justiției și Dezvoltării (AKP) a obținut, într-adevăr, cu puțin peste 50% din voturile exprimate la nivel național, dar a pierdut în mari orașe, precum capitala, Ankara, sau marele oraș-port, Izmir. Dar, mai ales la Istanbul, văzut de observatori drept „perla coroanei”.

Am discutat cu dr. Dragoș Mateescu, lector în cadrul Departamentului de Studii Politice și Relații Internaționale al Universității Economice din Izmir, Turcia, licenţiat în ştiinţe politice al Universității din Bucureşti şi doctor în relaţii internaţionale al Universitaţii din Nottingham Trent, Marea Britanie.
A publicat în numeroase reviste academice, îndeosebi articole privind relaţiile interetnice din Turcia şi din România, Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, relațiile UE-Turcia.

Care este semnificația înfrângerilor AKP în mediul urban mare și, cu precădere, la Istanbul?

Din punctul de vedere al sociologiei politice, semnificația este uriașă. Istanbulul este, într-adevăr, un trofeu major. Să nu uităm că vorbim despre o super-metropolă, fără corespondent în Europa, cu aproximativ 16 milioane de rezidenți (peste 20 milioane, dacă socotim și suburbiile) și peste 11 milioane de votanți. Populația tinde să fie conservatoare, orașul fiind copleșit de imigranți din estul Turciei, din țările vecine, dar și din țările arabe. Este un fel de Romă – nu Ierusalim! – a tuturor credincioșilor musulmani sunni. Nu a fost deci o surpriză atunci când conservatorii musulmani s-au instalat la conducerea Primăriei Istanbul în 1994, prin alegerea ca Primar General a lui Recep Tayyip Erdoğan însuși.

Urmașii lui, din aceeași familie politică păstorită, pe atunci, de Necmettin Erbakan, au câștigat toate alegerile locale, până la cele din 31 martie 2019. Cariera politică a „șefului” (reis, cum este numit, cu afecțiune, Erdoğan de susținătorii săi) a început fulminant acolo, continuând la conducerea executivului de la Ankara (2003-2014) și ca președinte al Republicii Turcia (din 2014).

Putem, astfel, vorbi despre 25 de ani în care Erdoğan a tratat Istanbulul ca fief personal. Ca primar general, a avut performanțe admirabile, rămase în memoria colectivă locală. A redus semnificativ congestionarea traficului și mizeria generală din oraș, a devenit un campion al luptei împotriva corupției predecesorilor, a modernizat rețelele de transport și unele instituții publice. Apoi, ca prim-ministru și președinte al Turciei, a patronat toate proiectele de dezvoltare din Istanbul.

Și, atunci, cum se explică faptul că tocmai Istanbulul îl respinge acum?

Problema este că multe dintre acele proiecte caracterizate de megalomanie sufocă viața cotidiană din urbe și afectează profund, pe termen lung, economia și finanțele locale.

Din punct de vedere politico-economic, vorbim despre un mastodont urban care contribuie cu peste 30% la PIB-ul țării. A contribuit decisiv și la numeroasele fundații în care membrii familiei liderului au funcții de conducere și care folosesc fonduri locale pentru campaniile sociale ale regimului.

Supporters listen to Ekrem Imamoglu, the new mayor of Istanbul, during a rally in Istanbul, Sunday, April 21, 2019. Turkish authorities on Wednesday confirmed Imamoglu from Turkey’s main opposition opposition Republican People’s Party as the mayor of Istanbul, ending more than two weeks of recounts of the March 31 vote demanded by President Recep Tayyip Erdogan’s party. (AP Photo/Emrah Gurel)

Viața de la Istanbul a devenit însă foarte scumpă și stresantă. Majoritatea amicilor mei de la Istanbul se plâng de faptul că petrec ore în șir în trafic și că orașul este un șantier perpetuu, suprapopulat și copleșit de praful și de zgomotele șantierelor. În plus, sălbăticia cu care se construiește este de neoprit. Un prieten italian, care are un apartament în zona Șișli, unde petrece câteva săptămâni pe an, a descoperit cu stupoare acum câțiva ani că un bloc nou construit chiar lângă al lui acoperise total ferestrele de pe o parte a apartamentului. A deschis geamurile pentru a da de zid, nu de lumina soarelui. Nimeni nu s-a putut opune, iar cazul deschis în instanță nu are nicio șansă de izbândă, atât timp cât puterea controlează justiția, mai ales la Istanbul, în fieful „șefului”. Iar acesta este doar un caz din multe, foarte multe altele.

Poate că astfel de cazuri explică mobilizarea masivă a opoziției pentru a-l învinge acolo pe Erdoğan, iar semnificația este profundă. Practic, vorbim despre un gest de refuz care nu se adresează doar politicilor puterii actuale din Turcia, ci și islamului politic, al cărui faliment este trâmbițat deja de mulți analiști de aici. S-a dat un vot de blam și discursului dominant, de ură și teamă, naționalist-conservator, pe care îl propagă de foarte mulți ani liderul și partidul său, AKP, prin toate mijloacele media pe care le domină.

Aici au făcut o greșeală mare. Au pierdut din vedere că Istanbulul nu este doar un oraș al conservatorilor turci musulmani sunni hanefi. Acolo sunt și aproape două milioane de kurzi, tratați ca dușmani de regimul actual, după vara lui 2015, mulți dintre ei fiind sunni safi. Apoi, mai este minoritatea religioasă alevi, care numără și ea peste 10 milioane la nivel național. Discursul profund divizator al puterii i-a înstrăinat pe acești oameni și a slăbit baza binomului AKP- Erdoğan, redusă acum la centrul Anatoliei.

Având în vedere și starea precară a economiei (inflație de cca. 20%, șomaj care se apropie de 15%), nu este de mirare că votanții din marile centre economice ale țării au ales schimbarea. Semnificativ este că partidul de opoziție republican, CHP, deși a câștigat doar puțin peste 30% din voturi la nivel național, a obținut, de fapt, primăriile cele mai importante, de coastă, dar și Ankara. Capitala, unde liderul și-a construit un palat ridicol de opulent, este deci controlat acum de opoziție, iar liderul va plăti taxe locale opoziției. În total, vorbim despre administrații locale care produc peste 60% din PIB-ul Turciei și care, acum, sunt toate controlate de CHP.

Este acesta momentul intrării lui Erdoğan pe o pantă descendentă, așa cum au spus mulți comentatori?

Panta descendentă a lui Erdoğan a devenit evidentă la alegerile parlamentare din 7 iunie 2015, atunci când partidul său a pierdut, de fapt, guvernarea. Liderul a folosit la maximum prerogativele prezidențiale pentru a împiedica formarea unui guvern de coaliție al opoziției și, astfel, s-a ajuns la repetarea alegerilor, la 1 noiembrie 2015.

În intervalul acela de timp, au avut loc o serie de atentate suspecte ale PKK sau ale Statului Islamic, chestiune nelămurită până în ziua de azi, iar guvernul AKP a profitat de situație. A reînceput conflictul cu PKK (oprit pe durata procesului de pace început formal în 2009) și a declanșat o campanie vitriolică împotriva partidului pro-kurd HDP.

Acesta reușise la alegerile din iunie performanța de a accede în Meclis (parlamentul de la Ankara) cu un discurs fățiș împotriva autoritarismului lui Erdoğan. Etno-naționalismul conservator al AKP – Erdoğan a adus o victorie à la Pyrrhus pentru putere la 1 noiembrie 2015 și a rămas discursul dominant în campaniile AKP de atunci încoace. Însă tocmai acel discurs a fost învins în 31 martie 2019.

În toți acești ani, AKP-ul și Erdoğan au condus bazându-se pe acea logică etno-naționalistă de guvernare, autoritatea supremă aparținând, de fapt, lui Erdoğan, și nu partidului său. Iar greșelile liderului privind politicile interne și externe sunt plătite acum de putere. Deci, ultimele alegeri locale doar confirmă declinul guvernării Erdoğan-AKP, un declin început acum cel puțin patru ani.

Erdoğan are la dispoziție mai multe pârghii politice pentru a contracara victoriile opoziției, inclusiv prin controlul asupra justiției sau prin înlocuirea primarilor cu activiști politici loiali. Este de așteptat să le folosească?

Aproape sigur, numai că s-ar putea să-l oprească riscul unor costuri politice fatale.

De-a lungul întregii sale cariere, Erdoğan s-a fălit cu capacitatea sa, cu adevărat impresionantă, de a învinge în alegeri. El este campionul fără precedent al tuturor competițiilor electorale din Turcia, acesta fiind, de fapt, singurul capitol la care se poate lăuda că-l întrece pe fondatorul Republicii Turcia, Mustafa Kemal Atatürk.

Erdoğan controlează oricum justiția prin mecanismele pe care și le-a creat și care au fost aprobate de o populație neinformată la referendumul din 2017. Atunci s-a fondat, practic, un regim prezidențial autoritar care controlează legislativul, executivul și justiția chiar pe baza prevederilor constituționale.

Însă acum, abuzul de acele prerogative pentru a elimina opoziția din administrațiile locale l-ar arăta pe lider întregii populații drept ceea ce este, de fapt: un dictator. Iar electoratul de azi din Turcia nu mai este cel de anul trecut. Cel de azi suferă din cauza economiei, fiind mai dispus să asculte criticile la adresa liderului. Și este foarte ușor să critici acest lider pentru absolut tot răul care se întâmplă în țară tocmai pentru că el însuși și-a asumat autoritatea și responsabilitatea pentru absolut tot atunci când a impus modificările constituționale din 2017.

Deci, da, Erdoğan poate face absolut orice vrea acum, dar condițiile sunt delicate, iar riscurile, enorme. Din cauza asta cred că asistăm, de fapt, la începutul sfârșitului pentru domnia sa. Pur și simplu, o guvernare este, în primul rând, un discurs de autoritate, de putere legitimă, iar discursul de autoritate al lui Erdoğan a ajuns într-o fundătură a logicii. Orice act dictatorial va accentua criza de legitimitate și percepția publică despre ea.

Cum influențează rezultatele alegerilor poziționarea Turciei în regiune?

Trebuie înțeles contextul. „Primăvara arabă” a produs un vid de putere de care au profitat, cum era de așteptat, conservatorii din regiune. Una dintre cele mai vechi și mai active organizații conservatoare de la Marea Mediterană este Frăția Musulmană, o grupare antioccidentală apărută în perioada interbelică.

Hamas-ul din Palestina și regimul Morsi (2012-2013) din Egipt, dar și regimul Omar al-Bașir (1989-2019) din Sudan sunt considerate creații ale Frăției. Amestecul acestei organizații religioase în politica regională a fost și este susținută de Turcia și Qatar. Erdoğan și mulți dintre colaboratorii săi au legături vechi cu Frăția.

Organizația este însă considerată teroristă în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Siria și în Egiptul lui al-Sisi. Interesant este că și Rusia definește Frăția Musulmană drept organizație teroristă, ceea ce nu se aplică la Moscova pentru PKK. Căderea regimurilor Morsi (Egipt) și al-Bașir (Sudan) mărește lista regimurilor ostile celui actual de la Ankara, doar Qatar-ul numărându-se, oficial, printre prieteni.

Iranul și Rusia se joacă de foarte mult timp cu Turcia în cadrul conflictului sirian, iar regimul Erdoğan și-a afectat singur legăturile istorice cu Europa (UE) și SUA până la un nivel minim în ultimii ani. Se adaugă detaliul important că Turcia nu are resurse de materii prime și energie proprii. În plus, reputația turcilor în întreaga lume arabă nu a fost niciodată una extraordinară. Politica neo-otomanistă inițiată de Ahmet Davutoğlu a fost un eșec și o naivitate de la bun început.

Victoria pyrrhică din alegerile locale și pierderea marilor orașe nu face decât să completeze imaginea unui regim șubrezit, a cărui listă de prieteni se micșorează rapid atât în interior, cât și în exterior.

Salvarea poate veni doar de la întoarcerea regimului actual spre partenerii ei tradiționali, adică Europa și SUA, numai că asta se poate face doar în condițiile impuse de Washington și capitalele europene, așa cum a fost de la începutul istoriei moderne.

Îndeplinirea condițiilor va însemna șubrezirea internă a regimului și accentuarea distanței dintre interesele sale și cele ale cetățenilor turci. Deznodământul nu este greu de prefigurat, eu însumi avertizând, în repetate rânduri, că agenda lui Erdoğan este de foarte mult timp, încă de la începutul anului 2014, divergentă față de agenda politică a Turciei. Sper doar că nu vom avea parte de o tranziție violentă la etapa următoare.

Economia turcă se află într-o situație dificilă și, imediat după duminica alegerilor, Erdoğan a promis reforme. Poate să le aplice? Și cu ce preț?

Așa este. Cifrele indicate de mine mai devreme sunt grăitoare în acest sens. Mai trebuie adăugat faptul că economia Turciei se dezvoltă în mod tradițional prin infuzii externe de capital, mai mult de jumătate provenind din Europa. Piața comună europeană este și ea crucială, mai mult de jumătate din schimburile comerciale ale Turciei (importuri și exporturi) fiind în relația cu UE.

Lumea turcă a afacerilor este deci conectată mental, de multe generații, la Europa, iar regimul Erdoğan a încercat din răsputeri să producă o schimbare decisivă spre Orient, fără însă a reuși acest lucru. Explicația este foarte complicată, dar trebuie să acceptăm și una dintre variantele simple: piața europeană este una în care comercializezi produse cu valoare adăugată mare cu mai mult succes decât în Asia sau în Orientul Mijlociu, sau în Africa. Așa a fost dintotdeauna, iar situația nu pare a se schimba prea curând.

Cei ce văd în China o mare alternativă sunt naivi. Pentru a intra pe piața chineză, ajungi să plătești mult mai mult în taxe și cheltuieli logistice, decât pentru a intra pe piața vecină europeană, iar oamenii de afaceri turci știu asta foarte bine, mult mai bine decât analiștii falși sau naivi de la noi. Aceeași judecată se aplică pieței americane. Este tentantă, dar foarte costisitoare.

Turcia a început, formal, negocierile de aderare la Uniunea Europeană în 2005, dar procesul a fost întrerupt de facto din cauza transformării regimului de la Ankara într-unul autoritar, în ultimii ani. Uniunea vamală cu UE, implementată din a doua jumătate a anilor ’90, a adus beneficii importante ambelor părți, dar actualizarea ei, foarte necesară astăzi, este și ea blocată din aceeași cauză. Orice îmbunătățire a relației cu UE se poate face doar cu reforme politice credibile, care ar afecta decisiv regimul actual de la Ankara.

La fel se pune problema și în relația cu SUA. Nevoia de capital pentru redresarea balanței de plăți a statului face necesară apelarea la instituțiile financiare internaționale, acolo unde Washingtonul este actor decisiv prin contribuțiile sale financiare. Deși Erdoğan declară obsesiv că Turcia nu are nevoie de FMI sau Banca Mondială, cifrele statistice arată că apelul la FMI, cel puțin, va fi de neevitat mai devreme sau mai târziu. Numai că FMI nu ajută niciodată un stat dacă acesta nu implementează reformele din setul deja clasic al „consensului de la Washington”, măsuri drastice de reducere a cheltuielilor și îmbunătățire a guvernării. Asta va însemna sfârșitul pomenilor electorale ale regimului față de populație și, implicit, începutul căderii regimului.

Ca să nu mai vorbesc despre falimentul așteptat al obiectivelor megalomanice de infrastructură (podul peste Marea Marmara, al treilea pod peste Bosfor, al treilea aeroport la Istanbul etc.). Toate acele obiective au fost realizate prin parteneriate public-private, adică menite să satisfacă poftele unor cercuri de afaceri din rezervele finanțelor publice. Nefiind rentabile, costurile amenință să crească, efectele fiind imprevizibile, dar sigur masive.

Da, regimul actual de la Ankara poate rezolva toate aceste probleme prin reforme foarte dure, profunde, de eficientizare a sistemului său economic și politic. Numai că asta va însemna sfârșitul său într-un timp relativ scurt. De aceea, repet că marea mea speranță astăzi este că schimbările inevitabile din Turcia se vor petrece fără a fi acompaniate de evenimente tragice, de care nu au nevoie nici turcii, nici altcineva din regiune.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here