Tahicardie artistică, spectacole, premii şi amintirea lui Paul Goma

74
10 minute de lectură

Pe 27 martie, Ziua Mondială a Teatrului, marele actor Ion Caramitru, preşedinte al UNITER şi director al Naţionalului bucureştean, a preluat rolul de autor al mesajului transmis din România, formulat în termenii „coronavirusaţi” ai momentului, pe  ton îngrijorat, chiar sumbru, depresiv, sub titlul „negru-negru” de Tahicardie paroxistică:

„Suntem în 2020. Criză mondială. Pandemie. Ţări zăvorâte. Morţi cu miile. Spitalizaţi cu sutele de mii.

Speranţe zero, aşteptări înspăimântate, calcule inutile. Închişi în case vedem la TV militarizarea circulaţiei şi pustietatea străzilor.

În calculul probabilităţilor apare doar ideea de a nu te fi născut ca să mai nutreşti speranţe de supravieţuire.

Stai să te întrebi cu ce poţi compara această pandemie (ce tristă rimă la comedie!) vizavi cu tot ce ai trăit. Nimic nu se compară, mai ales că cei ca mine n-am fost la război.

Să fie inundaţiile catastrofale? Cutremurul din ’77? Nici vorbă! Au trecut parcă în viteză şi ne-au lăsat doar triste amintiri.

Iar Teatrul s-a închis şi publicul s-a dispersat. Nu se ştie până când. Iar noi nici măcar nu putem pretinde că ştim a face şi altceva mai constructiv, decât a fi pe scenă, drapaţi în personaje etalon.

Încerc să-mi limpezesc gândurile şi să pot scrie ceva esenţial legat de Teatru, acum, de ziua lui mondială. Să pot transmite clar şi precis secretul ascuns al acestei arte atât de perisabile. Nu sunt primul aventurier care încearcă asta. În fiecare an, de multe ori, de prea multe ori, importanţi oameni de teatru caută prin mesaje, articole, eseuri, interviuri şi alte asemenea mijloace, să-şi aroge dreptul de a spune, fără echivoc, ce e teatrul şi care e misterul lui”…

…şi Ion Caramitru continuă cu referiri la Socrate şi la Shakespeare, reluându-şi gânduri din mesajul scris pentru Ziua Mondială din 2017, pentru a încheia tot în notă „epidemică”: „Veniţi la teatru când va trece totul, când ne vom însănătoşi cu toţii”…

Restructurare prin prelungire şi alte reprezentaţii on-line

Până una-alta, Naţionalul bucureştean a anunţat pe 31 martie o „restructurare a stagiunii teatrale” constând în programarea de reprezentaţii în lunile de vară, când teatrele intră de obicei în concedii şi nu mai joacă. O prelungire, aşadar, „în măsura în care contextul epidemiologic o va permite” (cf. comunicatului Teatrului). Ar urma să fie oferite publicului şi spectacole reprogramate, după suspendarea de funcţionare impusă de guvern tuturor instituţiilor culturale, şi altele din repertoriu, în toate sălile, în cea Mare şi-n cea Mică, la Studio, la Atelier şi-n Sălile Pictura şi Media (dotate toate cu instalaţii de climatizare), plus Sala Amfiteatru de pe acoperişul  TNB, recent amenajată pentru „stagiuni estivale”, în aer liber, cu „nopţi de vară SUS pe teatru” (montări dramatice, dar şi dans, muzică, filme).

Interesant, Teatrul Naţional dezvăluie faptul că-n legătură cu ideea de „restructurare a stagiunii” au fost consultaţi actorii şi corpul tehnic, răspunsul unanim fiind „DA, jucăm la vară!”.

Până atunci, sunt transmise în continuare on-line Conferinţele TNB şi, pe site-ul casei, se poate face şi turul virtual interactiv al Naţionalului. În paralel, s-au pornit demersurile necesare pentru difuzarea tot prin Internet a unor montări filmate, stocate în arhiva digitală a Teatrului.

S-au înmulţit între timp anunţurile multor alte instituţii de spectacole din toată ţara care s-au mişcat repede şi programează deja vizionări „de la distanţă”…

Premii în epidemie

S-a adaptat la situaţie şi echipa Radio România Cultural, care-ar fi trebuit să-şi decerneze Premiile pe 30 martie, în tradiţionala sa Gală anuală. Suspendarea evenimentelor culturale şi închiderea instituţiilor de profil i-a obligat pe colegii radiofonişti să… redevină ei-înşişi, mutându-se din Sala Mare a Teatrului Odeon, rezervată din timp, pe… undele canalului public Cultural! Data a fost păstrată, ca şi-ntreaga procedură, cu juriu, nominalizări şi… suspense-ul dezvăluirii treptate a laureaţilor, de astă-dată în cadrul emisiunii GPS Cultural.

Câştigători au fost Angela Marcovici (Marinescu) la categoria Poezie şi Ioana Nicolaiela Proză, pentru volume recente, Gianina Cărbunariu pentru proiectul managerial al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, pe care-l coduce de câţiva ani, şi pentru spectacolul Frontal, de ea montat acolo, după Povestea unui om leneş a lui Creangă, Anca Damian pentru filmul de animaţie de lung-metraj Călătoria fantastică a Maronei, pictoriţa Marilena Preda Sânc pentru expoziția Subjective (De)constructions de la Galeria bucureşteană Gaep, din primăvara lui 2019, dr. Cristian Presură pentru cel mai vizionat canal Youtube dedicat Ştiinţei, Filarmonica de Stat din Sibiu pentru  activitatea din întregul an trecut şi Asociația Telefonul Copilului pentru organizarea primului Forum Naţional Anti-Bullying, la Educaţie.

S-au acordat şi premii speciale coregrafei Miriam Răducanu, Editurii Humanitas, compozitorului Eugen Doga și pianistei Adela Liculescu.

În perioada epidemiei, Radio România Cultural a mai anunţat că, dată fiind anularea concertelor din toată ţara, va promova, în „compensare”, creaţii muzicale interpretate cu precădere de artişti români.

Paul Goma la televizor şi-n amintire…

La miezul nopţii de sâmbătă spre duminică, 27 spre 28 martie, TVR 1 a reluat documentarul-interviu Strict secret: Paul Goma realizat de Mariana Sipoş în 2005, în amintirea bunului scriitor şi a marelui dizident stins din viaţă în jumătatea a doua a nopţii de 24 spre 25.

Pe micul ecran – din nou, intelectualul veşnic răzvrătit: tirade lungi, acuzatoare, radicale, exagerate, pe subiecte înlănţuite la nesfârşit, rezumate precipitat, dintr-unul într-altul. Frustrat de ce i s-a-ntâmplat şi de ce nu i s-a-ntâmplat după 1990, când a avut parte şi de recunoaşteri, şi de ostilitate, şi de elogii, şi de nedreptăţi, a interpretat greşit multe lucruri: a fost suspicios şi intransigent faţă de ticăloşi, dar şi acolo unde i-ar fi prins bine un dram de înţelegere şi de subtilitate psihologică, s-a simţit mereu neînţeles, deşi nu i-a înţeles nici el pe mulţi dintre cei care-l apreciau şi-l susţineau, încât i-a atacat şi i-a îndepărtat. În consecinţă, s-a victimizat enorm, adâncindu-se într-o psihologie ultra-ultragiată, în rolul maximalistului moral, asumat eroic în prima parte a biografiei sale, dar anacronic după ce, în democraţie, intelectualii români cinstiţi, mulţi, înainte tăcuţi, s-au exprimat demn în spaţiul public. Încât, către finele primului deceniu postcomunist, ajunsese „singur împotriva tuturor”, părăsit până şi de cei care-l ajutaseră decisiv în perioada exilului, jigniţi acum de vehemenţele cu care perpetuul dizident mitralia în dreapta şi-n stânga.

Pe de altă parte, în discursul nestăvilit al lui Goma, acelaşi în filmarea Marianei Sipoş ca-n toate interviurile pe care le-a dat în ultimele 3 decenii şi ca şi-n scrisul lui de procuror etic, a fost mereu evident şi talentul său expresiv, pitoresc, etalat în rulaje alerte, de-o mare inventivitate lexicală.

I-am cunoscut, pasager, şi faţa cealaltă, interiorizată, timidă, tăcută. La-nceputul lui 1991 scrisesem în Contrapunct, revista pe care-o scoteam împreună cu colegii mei de generaţie, un articol în care vorbeam despre o dublă „datorie” pe care lumea literară românească o avea faţă de Goma: recunoaşterea talentului său de prozator şi autoanaliza morală, el putându-ne fi reper. Când am descins, în vara acelui an, pentru a doua oară la Paris (unde ajunsesem mai întâi în martie 1990, la prima mea ieşire din ţară după căderea vechiului regim), Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca m-au invitat din nou în Studioul Europei Libere pentru o emisiune. Goma a aflat şi-a venit să mă cunoască. Nici acolo, nici în cafeneaua din preajmă, unde-am coborât cu toţii după înregistrare şi unde-au mai apărut şi alţi români parizieni, între care-mi amintesc silueta elegantă a Sandei Stolojan, n-am stat cu adevărat de vorbă, Goma şi cu mine. Protestatarul neînfricat şi pamfletarul cel iute la mânie şi la vorbă nu ştia cum să-şi manifeste emoţiile şi recunoştinţa. Vizibil stingher, mă privea cu coada ochiului, dându-mi senzaţia că se chinuie să-şi adune curajul ca să-mi mulţumească. N-a reuşit, blocat a rămas. Posesor şi eu de timidităţi, n-am putut să-l ajut. Oricum, mă-mpiedica şi decenţa: bănuiam că articolul meu fusese balsam pe sufletul lui rănit, aşa că… nu-mi stă-n fire să-i încurajez pe cei care vor să-mi spună vorbe bune!

La televizor, filmat în 2005, la 70 de ani, Goma e încă în putere, impetuos, dârz. Destul de corpolent, aparţinea genului de oameni cărora pielea obrazului, întinsă, nu li se ofileşte. Veşnicul barbişon alb ca neaua îl făcea să arate, ca-ntotdeauna, ca un bunicuţ tonic, ca un bărbat zdravăn deghizat în Moş Crăciun, purtătorul nearătând deloc a bătrân gârbovit. Dimpotrivă, de pe micul ecran, Goma cel radical, exagerat, precipitat părea că refuză să se retragă, lansându-şi în continuare tiradele acuzatoare, după ce-a păşit în lumea de dincolo…■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele