THE NEW YORKER: Intenţionata ambiguitate a ultimei tentative a lui Putin de acaparare a puterii

21
7 minute de lectură

Există trei modalităţi pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat recent în Rusia: referindu-ne strict la ceea ce s-a întâmplat oficial, referindu-ne la ceea ce atât observatorii din Rusia cât şi cei din străinătate cred că s-a întâmplat sau referindu-ne la ceea ce s-a întâmplat în realitate. Cea de-a treia modalitate este de departe cel mai greu de transpus în cuvinte.

Versiunea oficială este aceea potrivit căreia Vladimir Putin, care se află la putere în Rusia de peste 20 de ani, a început un nou an (vacanţa rusească de sărbători tocmai s-a încheiat) propunând nişte modificări ale Constituţiei care ar slăbi preşedinţia şi ar întări parlamentul, pe guvernatorii celor 85 de circumscripţii care alcătuiesc Federaţia Rusă şi guvernele locale. Putin, al cărui mandat prezidenţial se va încheia în anul 2024, a declarat că puterea politică trebuie distribuită mai echitabil între diversele ramuri şi niveluri ale guvernului. Trei ore mai târziu, întregul cabinet rus, condus de Dmitri Medvedev, care s-a aflat alături de Putin din vremuri imemoriale şi chiar i-a încălzit lui Putin scaunul prezidenţial în perioada când el a lipsit, între anii 2008-2012, şi-a înaintat demisia. Imediat, Putin a propus candidatura unui nou premier -pentru ca ea să fie confirmată de parlament – şi a format totodată un larg şi autorizat grup de lucru care să formuleze amendamentele la Constituţie propuse de el şi pe care ruşilor li se va cere să le aprobe prin referendum.

Cu alte cuvinte, oficial vorbind, aproape s-a părut că Putin propune democratizarea Rusiei. Acest lucru este în puternic contrast cu istoria guvernării sale, când sistemul electoral rus a fost dezmembrat, presa a fost subjugată, iar tot mai numeroşii contestatari au fost arestaţi din motive politice. De fapt, firava democratizare a dispărut în timp ce Putin continua să-şi susţină reformele propuse. În realitate, el a anunţat că Rusia nici nu va mai pretinde că respectă legislaţia internaţională sau că va respecta deciziile instanţelor internaţionale. Toate aceste lucruri le-au permis observatorilor, atât celor din Rusia, cât şi celor din străinătate, să afirme că, practic, asistăm la eforturile lui Putin de a-şi consolida puterea şi mai mult, probabil, pregătindu-şi terenul pentru o nouă funcţie din momentul când mandatul său – ultimul pe care i l-ar mai permite actuala Constituţie – va expira. Această funcţie ar putea fi (sau nu) în fruntea Consiliului de Stat, un organism care există deja, dar al cărui rol constituţional rămâne a fi definit. Imediat după demisia guvernului, unii chiar au descris evenimentul ca fiind o lovitură de stat: miniştrii guvernului le-au declarat reporterilor că demisia în masă a fost şi pentru ei o surpriză, dar Putin o aştepta în mod clar: el avea deja pregătit un nou premier, gata de drum.

E însă o problemă cu aceste două interpretări ale evenimentelor. Cu siguranţă că propunerile lui Putin nu reprezintă o democratizare. Dar nu reprezintă nici o lovitură de stat, dacă nu cumva cineva poate da o lovitură de stat împotriva lui însuşi. Ne-am înşela şi dacă am spune că Putin îşi consolidează puterea sau că pregăteşte cadrul legal pentru viitorul său post-prezidenţial: Putin dispune de atâta putere sub toate aspectele guvernării ruse încât cu greu ar mai fi posibilă vreo consolidare: instanţele ruse primesc directive de la preşedinte şi respectă legea aşa cum vrea el – mai mult, parlamentul e mereu gata să parafeze instantaneu orice lege propusă – deci, în această situaţie, ar fi inutil să se stabilească un cadru legal, indiferent pentru ce.

Ceea ce pare să facă Putin acum este să preîntâmpine posibilitatea unei schimbări. El începe din pripă, cu patru ani înainte de expirarea mandatului. Şi pare să-şi creeze mai multe căi prin care să rămână la putere. Probabil, opţiunea lui preferată ar fi aceea de a rămâne preşedinte. Când a fost ales pentru prima oară, în anul 2000, Constituţia stabilise pentru preşedinţie numai “două mandate consecutive de patru ani”. Putin a preferat să interpreteze această prevedere ambiguă, spunând că ar însemna “nu mai mult de două mandate” şi a părăsit funcţia în 2008, schimbând temporar locul cu protejatul său, Medvedev, care a devenit din premier preşedinte.

Alocuţiunea de miercuri a lui Putin a avut un pasaj indescifrabil:

“Ştiu că oamenii discută despre prevederea constituţională potrivit căreia o persoană nu poate ocupa postul de Preşedinte al Federaţiei Ruse mai mult de două mandate succesive. Eu nu consider că este vorba despre o problemă de principiu, dar cu toate astea sprijin şi împărtăşesc această opinie”

În mod bizar, traducerea oficială a Kremlinului a omis cuvintele “mai mult de” schimbând cu totul înţelesul acestui pasaj, dacă se poate spune că pasajul ar fi avut într-adevăr un înţeles. Ce opinie împărtăşeşte Putin? Opinia potrivit căreia o persoană nu poate deţine funcţia mai mult de două mandate consecutive? Sau opinia potrivit căreia această prevedere ar trebui revizuită? Considerând că întreaga armată de observatori ai Kremlinului au ascultat ce a spus Putin despre limitarea termenului, nici măcar cei care scriu discursurile la Kremlin nu pot fi atât de incompetenţi încât să elaboreze din întâmplare un pasaj atât de ambiguu. Acest mesaj e făcut să fie confuz.

Mesajul este destinat celor 75 de membri ai grupului însărcinat să formuleze noile amendamente constituţionale. Unii dintre ei sunt oameni ai legii, jurişti sau oficiali ai guvernului. Restul sunt membri marcanţi ai publicului (dacă se poate vorbi despre “public” într-o ţară în care sfera publică e ca şi dispărută): un regizor de teatru, un regizor de film, şefi a două centre medicale importante, şefii a două importante muzee, şefi ai unor organizaţii umanitare. Toţi aceşti oameni au două caracteristici în comun: sunt iubiţi şi respectaţi de public, iar activitatea lor depinde de fondurile guvernului şi de bunăvoinţa lui Putin. În cultura sovietică, genul acesta de oameni sunt cei care îl proslăvesc pe liderul atotputernic şi care îl roagă să trăiască şi să conducă ţara pentru eternitate. Acesta e probabil şi scopul pentru care vor lucra şi acum: ei vor trebui să fie cei care să se pronunţe în favoarea eliminării termenului-limită şi să îl facă pe Putin preşedinte pe viaţă. (Înlocuirea guvernului nu e decât ceva subsidiar: Putin l-a schimbat pe incapabilul Medvedev cu Mihail Mişustin, un economist cu reputaţia de a fi eficient şi care, potrivit speranţelor lui Putin, ar putea spori cumva bunăvoinţa maselor prin vreo scamatorie economică).

Articol de Masha Gessen/Traducerea: Alexandru Danga/rcostea

Sursa: RADOR

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele