Ai ce vedea la Oradea! Oraş mărişor, al 10-lea al României ca populaţie, după Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Constanţa, Craiova, Braşov, Galaţi şi Ploieşti: în jur de 200.000 de locuitori, mai exact 196.367 înregistraţi la referendumul din 2011, în uşoară scădere faţă de cel din 2002, când suta a 2-a de mii era depăşită cu 6.614 suflete. Capitala Judeţului Bihor, fondată probabil ca mânăstire fortificată, încă din secolul al XI-lea, dacă nu şi mai de mult, transformată în cetate, aşezare strategică şi vad comercial, centru politico-administrativ al regiunii. De-o parte şi de alta a Crişului Repede, peste care s-a construit în timp o salbă de poduri, ultimul – cu fonduri europene, inaugurat ca „al Centenarului” în zilele premergătoare lui 1 decembrie, când se-mplinea suta de ani de la Marea Unire. Cu – unele vechi de-un secol, două, mai multe… – lăcaşe de cult de mai multe confesiuni, palate, Universitate, muzee. Centrul vechi, cu zone restaurate în ultima perioadă – frumos, impunător în vasta Piaţă a Unirii, cam excesiv pavată şi betonată la ultima recondiţionare, însă mărginită de clădiri de mare rang, admirabile; mai puţin „prezentabil” în cazul Pieţei 1 Decembrie, un întreg cvartal delimitat de 4 artere de circulaţie, cu destule clădiri nelocuite de jur-împrejur, cu faţadele coşcovite rău, dar cu un parc în mijloc, cu pâlcuri dese de copaci, de unde o atmosferă „naturistă”, mai calmă (situaţia circulaţiei rutiere e inversă: aici rulează şiruri-şiruri de maşini, în timp ce dincolo, în Unirii – nu!). S-au păstrat şi zone de vechi case familiale, cu grădini. Din păcate, nu lipsesc urâtele cartiere de blocuri comuniste, pentru care s-au făcut – vai! – şi demolări.

Într-o zi ori într-alta, din 20 până-n 24 iunie, am văzut sau revăzut multe locuri şi lucruri în oraş. Vroiam să văd cum se prezintă Palatul episcopal greco-catolic după incendiul din vara lui 2018, de pe 25 august. Se anunţase o reconstrucţie rapidă, însă nu mă aşteptam să văd acoperişul, mistuit atunci de foc, deja refăcut ca structură de lemn, cu stratul de dedesubt montat, doar tăblăria exterioară mai fiind de adăugat. În stânga, cum priveşti către clădire – „organizarea de şantier”, o macara înaltă ridicată-nspre cer, dar faţada, restaurată nu demult, n-a fost afectată de flăcări, acoperişul e reconstituit ca la machetele de lucru, drept care eleganta construcţie domină piaţa dinspre Vest, cu turnuleţele şi arcadele ei şi mai ales cu dominanta cromatică maroniu-deschisă, puţintel roşcată.

Pe partea opusă, mai parcurg o dată pasajul care străpunge Palatul Vulturul Negru, cu 3 intrări-ieşiri, cea principală, dinspre piaţă, şi cele 2 laterale, la capetele „S”-ului aproximativ în care se ramifică aleea centrală. Monumental, cu arhitectură sofisticată, chiar dacă fraţii Adorján l-au construit ca imobil de închiriat, cu apartamente la cele 3 etaje, peste care se-adaugă încă unul mansardat: 2 masive corpuri asimetrice, turn ridicat deasupra volumului mai îngust din drepta, ornamentaţii de faţadă; parter înalt, cu destinaţie comercială, astăzi ocupat în mare parte de cafenele care ies, cu mese şi scaune, pe caldarâmul Pieţei Unirii şi-n adâncul clădirii, sub bolta vitrată a pasajului, alcătuită din multe-multe ochiuri mici de sticlă, rotunjită între cele 2 corpuri de clădire, unindu-le deasupra etajelor 1, în câteva puncte fiind instalate şi vitralii cu emblema Vulturului negru.

Ies în Strada Independenţei, avansez puţintel în lungul Crişului, îndepărtându-mă de Piaţa Unirii, şi intru şi-n Sinagoga mare, restaurată. O jumătate de oră, în grup amical, la o masă de pe terasa din spate, chiar către râu. Alături – şantierul unei mari parcări subterane, pe 3 nivele. Centrul oferă – pe ansamblu – o imagine combinată: oraş vechi cu mari porţiuni restaurate foarte recent, „proaspete”, confirmând reputaţia de mare dinamism a primarului Ilie Bolojan şi-a echipei sale; şi şantiere care fie continuă refacerile, fie adaugă un strat contemporan de construcţii, poduri, parcări ş.a.m.d.

Vizibile recondiţionări şi-n Piaţa Ferdinand, a Teatrului – altă bijuterie arhitectonică a Oradiei, cu groasele coloane înalte, cu capiteluri din faţa intrării, cu statui de piatră de-o parte şi de alta şi statuete metalice sus, pe cornişă. Partea din spate a pieţei, dincolo de teatru, se pregăteşte şi ea de şantier, de reabilitare.

Apropo de poduri, nu ratez ocazia de a mai face o plimbare pe cel pietonal, zis „al intelectualilor”, fost, până la refacerea din anii 1970, „al paralelelor”, şi de-a contempla Crişul şi frontul de clădiri de pe malul stâng, cum priveşti spre Vest, în sensul curgerii râului: imobile la limita apei, cu fundaţiile scufundate, de aer vag-veneţian.

Şi altele, şi altele, nu neapărat din lista celor mai mari valori patrimoniale. De pildă reţeaua de străduţe cu case care mai vechi, care mai noi din spatele Hotelului Elite, încântătoare.

N-am avut de astă-dată timp să avansez pe Strada Republicii, „Corso”-ul orădean resuscitat ca „pietonală” comercială şi de „loisir”, cu multe cafenele şi restaurante, unde-am făcut cândva, de multişor, o lungă plimbare cu Mircea Benţa, coleg de critică şi eseistică, exeget al lui Radu Petrescu, despre care aveam să aflu mai târziu că s-a stins – vai! – prematur din viaţă. Anul trecut, în octombrie 2018, tot pe Corso, destul de departe spre Nord, am băut o cafea intensă, excepţională, alături de prietenul-scriitor orădean Traian Ştef, pe terasa unui local specializat, care-şi aduce marfa, atent selecţionată, din ţări exotice. N-am ajuns nici la Palatul baroc, al Episcopiei romano-catolice, în care intrasem de câteva ori pe vremea când găzduia Muzeul Ţării Crişurilor, deci înainte de evacuarea din 2006, de după retrocedarea clădirii, instituţia mutându-se în fostul sediu al garnizoanei chezaro-crăieşti. În alte corpuri ale ansamblului cândva milităros, astăzi „doar” monumental, s-a instalat, tot după o restituire de clădire, Biblioteca Judeţeană. Au fost – din fericire – disponibile asemenea spaţii generoase, în construcţii care-au putut fi adaptate noilor destinaţii culturale.

Muzeul istoriei evreilor din Oradea

Urmărind povestea familiei Sonnenfeld, am ajuns şi la impresionantul, zguduitorul Muzeu al istoriei evreilor din Oradea, inaugurat foarte de curând, în decembrie 2018, într-o fostă sinagogă de pe Strada Primăriei, construită în 1926, acum restaurată şi amenajată special.

Vitrina cu documente şi imagini ale înaintaşilor din mai multe generaţii ale Sonnenfelzilor, despre care-am vorbit data trecută, se află la parter, integrată în traseul de reconstituire a prezenţei evreieşti multiseculare în Oradea şi-n Bihor. Prime atestări: din 1489. Din ce în ce mai frecvente către sfârşitul secolului al XVII-lea. În 1722 se impune constituirea unei comunităţi evreieşti orădene. În 1731 se înfiinţează confreria iudaică sacră. În 1792 se fondează cartierul evreiesc Subcetate, deci comunitatea crescuse numeric mult. Înainte de 1900 şi în primele decenii ale secolului XX se vor remarca o serie de familii şi de personalităţi evreieşti proeminente, cu contribuţii importante la viaţa oraşului, excelenţi profesionişti în meseriile lor, investitori de mare anvergură, creatori de patrimoniu local, politicieni şi administratori în oraş, în Imperiul Austro-Ungar, apoi, după 1918, în Regatul României. Panouri cu informaţii, imagini şi explicaţii, vitrine, obiecte expuse în „scenografii” (termenul din artele scenice) sau „instalaţii” (în lexicul mai recent al disciplinelor vizuale) discret-ingenioase.

Iar la etaj, în balcoanele laterale şi pe platforma de deasupra intrării principale, de pe axul sinagogii – tragedia cumplită a Holocaustului, care a lovit devastator şi comunitatea evreiască orădeană şi bihoreană, după ocuparea, în 1944, a întregului Ardeal de Nord de către Ungaria hortistă. Până sus, te emoţionezi urcând scara şi văzând desenată pe perete harta cu traseele deportărilor către lagăre. Şi ajungi să citeşti despre oroare, să vezi documente şi mai ales fotografiile unor evrei care aveau să fie ucişi bestial, iraţional de-o ideologie dementă, imagini din care ei, bieţi oameni spulberaţi mai apoi de-o istorie care nu va putea fi niciodată iertată, privesc către obiectivele aparatelor, adică spre noi, semenii lor: ei – fără să ştie ce-i aşteaptă; noi, astăzi – ştiind şi îngrozindu-ne. Cu aceleaşi trăiri vom privi şi vom citi şirurile lungi de nume, prelinse pe cei 3 pereţi ai platformei amenajate ca un altar al victimelor…

Cetatea Oradiei

În ultima zi pe care-am petrecut-o în urbea de pe Crișul Repede la final de iunie, reuşesc să văd Cetatea Oradiei, despre care aveam o imagine foarte sumară, de pe vremea când era o ruină practic nevizitabilă. În urmă cu câţiva ani, în 2012-2015, a avut loc o reabilitare generală, cu fonduri europene, operaţiunile de restaurare şi de reactivare continuând şi azi.

Rezultatul e spectaculos: a fost readusă – aşa-zicând – la lumina zilei o foarte importantă valoare patrimonială până acum aproape „ascunsă”, căci e una dintre cele mai mari cetăţi medievale de pe teritoriul românesc, după – fireşte – cele extinse de la Alba Iulia sau Sighişoara. De la prima mânăstire de secol XI, trecând prin numeroase prefaceri şi extinderi, prin distrugeri şi reconstrucţii, iată-ne la o veritabilă „renaştere” a edificiului. I-a fost restituit aspectul la care ajunsese atunci când a fost transformată într-o impunătoare cetate în stea, tip Vauban, pentagonală. Ziduri înalte, fortificate. 5 turnuri în cele 5 colţuri: Bastioanele Bethlen, Crăişorul, cel Roşu, cel Aurit şi cel Ciunt (multă vreme neterminat, de unde „porecla”). 2 Porţi: de Vest, principală, cu acces peste un lung pod de lemn, şi de Est, printre două lăcuşoare minuscule, dar încărcate cu nuferi, o feerie!

În interior – incinte succesive, înconjurate de construcţii cu partere boltite şi câte 2 etaje, o catedrală, ganguri de trecere. În piaţetele pietruite – arbori. Amenajări suplimentare ale instituţiilor culturale care s-au mutat aici, ale administraţiei locale sau organizatoare de proiecte şi programe varii. Plus improvizaţii temporare, de pildă o scenă pentru muzici! Este de pe-acum şi presupun că va fi în şi mai mare măsură un loc de atracţie şi pentru turişti, şi pentru localnici: îţi poţi uşor imagina mulţimi care să umple spaţiile cu ocazia unor evenimente în aer liber, poate festivaluri. În săli funcţionează 2 galerii de artă, se vor mai deschide şi altele şi, mai mult ca sigur, se vor utiliza tot felul de spaţii mari şi mici pentru spectacole şi pentru întâlniri colocviale şi ce se va mai pune la cale. Vom reveni, aşadar!

Fotografii, fotografii…

Caut Galeria Reperaj, pe care-am „reperat”-o în Internet, însă dau mai întâi peste una mai minionă, la primul etaj: Galeria Studio „Ştefan Vilidár István”, administrată de Clubul fotografic orădean numit… „Nufărul” (sic!). Expune Alexandru Gociu, autodidactic într-ale creativităţii, cu – totuşi – un curs de iniţiere şi specializare. Galeria ocupă un culoar curb, ai cărui pereţi îi acoperă meritoriu cu imagini.

Tânărul artist-avocat (meseria de bază) are „ochi buni” şi încadrează perspicace, obţinind, mai ales în prim-planuri, efecte meritorii: portrete şi obiecte, detalii de peisaj urban. Cine urcă din greşeală căutând Reperajul n-are de ce să regrete.

…şi tapiserii, tapiserii…

Până la urmă mă orientez şi găsesc Reperajul la parter. Am uitat să spun că, fiind zi de luni, când toată Cetatea e teoretic închisă publicului, dădusem un telefon la numărul galeriei furnizat de aceeaşi Reţea globală. Îmi răspunsese o voce amabilă, explicasem că de mâine nu voi mai fi în oraş şi că aş vrea să văd expoziţia pe care-o descoperisem anunţată de Filiala locală a Uniunii Artiştilor Plastici. Fusesem invitat să vin! Eram – deci – aşteptat şi… unic vizitator al zilei.

Constituiri/ Reconstituiri – expoziţie de „arte textile” promovată drept „dialog vizual între artiştii din Cluj-Napoca şi Oradea”. Autoare de ţesături foarte diverse, de dimensiuni mici sau medii, poate şi de tapiserii mai mari, imposibil de amplasat aici, sub un tavan destul de jos. Spaţiul e generos în lungime: două şiruri lungi, paralele, de săli în care se trece prin arcade, dintr-una-ntra-alta, încât vezi străfundul galeriei încă de când porneşti la drum. Pe parcurs sânt şi ziduri-lipsă între cele 2 înlănţuiri de încăperi, ceea ce face ansamblul să dea simultan impresia de labirint şi de „aerisire”, de aripă de castel în care artefactele „respiră” şi comunică lejer, fără parapon, în atmosferă de medievalitate, dar sub tavane scunde, care-ncurajează familiaritatea, intimitatea cu exponatele. Dată fiind branşa, oricum simţi nevoia nu doar să priveşti, ci să şi pipăi texturile, să te dumireşti ce-au născocit artistele şi artiştii în materie de… materiale utilizabile şi de soluţii tehnice de prelucrare.

Expoziţie amplă: 21 de autoare + 2 autori şi multe zeci de lucrări. Calitate foarte ridicată, entuziasmantă! Mare nedreptate dacă cele 21 + cei 2, precum şi – în principiu – celelalte colege şi ceilalţi colegi de meserie, cu toţii, nu sânt priviţi şi apreciaţi drept artiste-artiste şi artişti-artişti! Ne aflăm în zona „decorativelor”, a „aplicatelor”, încă aflate sub presiunea prejudecăţilor, încă tratate de unii drept „marginale”, meritele „înalte” fiindu-le atribuite doar compartimentelor „nobile”, de vechi tradiţii, ale picturii ori sculpturii. Deşi am ieşit de multişor de-acolo, din epoca „purismelor” conservatoare, se mai fac auzite voci neînţelegătoare. Demonstraţiile concludente, bunăoară Constituirile/ Reconstituirile din Cetatea Oradei, n-au cum să nu convingă, cu condiţia unică de a fi… văzute…

Am mai spus-o, cu mari regrete: în cazul „colectivelor” de proporţii mari nu se poate face un inventar bucată cu bucată, deşi ar merita din plin. Mă văd obligat – frustrat foarte! – să mă rezum la săracele enunţuri „sintetice” (dar ce minunăţii de „artă textilă” reuşesc mâinile creative să facă din firele – şi ele – „sintetice”!): expoziţie de nivel absolut remarcabil; abundenţă de forme şi culori ţesute, imprimate, impregnate, supra-adăugate; varietate de formule şi manualitate dexteră; inventivităţi surprinzătoare la tot pasul; straturi – uneori – suprapuse, în combinaţii-colaje, ieşind în relief dinspre suprafaţa de cotă 0 a împletiturii; etalări pe pereţi sau pe panouri, ca „tablouri” ţesute, alteori atârnate din tavan, culcate pe jos sau sprijinite-suluri de margini…

Iată – măcar – numele expozanţilor: Vlad Bulgar (primul dintre cei 2 artişti-bărbaţi!), Elena Basso Stănescu, Ana Raveca Brânzaş, Corina Horvath Bugnariu, Felicia Elena Câmpian, Roxana Burducea, Adriana Alexandra Dobra, Liliana Morar, Ligia Ramona Petrescu, Angela Roman Popescu, Axenia Roşca, Anca Pia Rusan, Anca Zaharia, Corina Andor, Corina Baciu, Holló Barna (al doilea!), Maria Braun Klosowski, Brigitta Csilik, Nina Danci, Erzsébet Doboş, Naty Kocsmarek, Anca Popescu, Mihaela Tătulescu, asistate curatorial de pictoriţa, scenografa, creatoarea de obiecte şi utilizatoarea de multiple suporturi Vioara Bara, preşedinta UAP Oradea, şi de „textilista” clujeană Ana Raveca Brânzaş.

Admiraţie!

Galeriile „Carol”, bucureştene, „reverberează” la Oradea!

Înainte de-a mă-ndrepta spre aeroportul din Oradea şi spre casă, apuc să vizitez şi Galeriile locale „Carol”, purtătoare ale unei denumiri atribuite şi unui spaţiu bucureştean (unul singur, o galerie – ce-i drept – ramificată, trecută la plural prin liberă alegere fondatoare!). Explicaţia, simplă, o ştiam: iniţiatoarea, Iulia Deme, orădeancă, s/a lansat în domeniu pe piaţa mai largă a Capitalei, după care s-a decis să încerce şi acasă!

Galeria/ Galeriile ocupă o casă de cartier central-lateral. Două săli generoase, cu trecere largă între ele, un stâlp din centrul celei de-a doua sugerează că au fost demolate ziduri neportante ale unor foste camere mai mici. Ieşire în spate într-o grădină-peluză dominată de două mâini mari, turnate în beton, din faimoasa serie a lui Doru Covrig, aşezate sub zidul exterior, opus casei.

A treia expoziţie a Galeriilor „Carol” în versiune orădeană, propusă de încă-tânărul, dar deja-afirmatul pictor Liviu Mihai. Primele 2 au fost semnate de ceramista Daniela Făiniş, nume mare al artelor vizuale româneşti contemporane, şi de Mirela Iordache, tânără pictoriţă şi autoare de colaje aflată la a doua „personală”. Cu mari impetuozităţi figurativ-distorsionante, bucureşteanul Liviu Mihai (născut în 1980, absolvent de grafică la UNArte, în Capitală) aruncă pe pânze portrete, scene, simbolistici acroşante, ambiguizându-le sistematic prin aparent-inutile tuşe confuze, care tulbură limpiditatea imaginilor, le „strică”, „mânjeşte” figuri şi decoruri, oarecum în direcţia în care a lucrat mult şi clujeanul Adrian Ghenie. În serii mai vechi, Liviu Mihai a „torturat” mari nume ale istoriei culturii; acum caută ţinte contemporane, uneori atacând satiric politicieni, şarjând împotriva aiurelilor istoriei recente. Dar găseşte şi clipe de relaş pentru un… „dejun în iarbă”, tot „distorsionat”. Şi pânze solitare, şi serii, dipticuri şi polipticuri, pictorul căutând mai ales suprafeţele dilatate, pe care să se poată extinde. Registre cromatice mai ales închise, sumbre, intervenţiile în game vii obţinând contraste intense.

Un tânăr artist valoros confirmă la Oradea… ■